Hierofanie este un concept care s-a impus datorită scrierilor lui Mircea Eliade, în special „Tratatul de istoria religiilor”, „Sacrul și profanul”, „Aspecte ale mitului” etc., devenind un termen recurent în limbajul eliadesc și depășind granițele operei sale.
Cuvântul „hierofanie” este format din termenii greci „hieros” – „sacru” și „phainein” – „revelat” și înseamnă, așadar, manifestarea sacrului în profan, nu în sensul pătrunderii unei puteri exterioare în banalul cotidian, ci în sensul situației care oferă o nouă privire asupra lumii și asupra interiorității ființei umane.
Cuvântul hierofanie provine din grecescul hieros, care înseamnă sacru, și phainein, care înseamnă a arăta sau a revela. În diferite culturi, hierofania descrie modul în care sacralitatea este revelată oamenilor. Este interesant de observat cum aceste manifestări sacre diferă de la o cultură la alta, oferind o perspectivă asupra valorilor și credințelor societăților respective.
Din limba greacă mai provine un cuvânt, care a pătruns și în limba română, prin intermediul limbii franceze, dar și în alte limbi – „hierofant” – din „hiero” (sacru) și „phaino” („a descoperi”), desemnând, în antichitate, pe acei preoți care îi inițiau pe neofiți în mistere și oracole. Inițial, hierofantul era „preotul suprem”, care prezida „Misterele de la Eleusis”, sărbători bianuale, din Grecia antică, dedicate zeiței Demetra (protectoarea agriculturii) și fiicei sale, Persefona (zeiță a fertilității, în timpul verii, și a umbrelor de pe tărâmul celălalt, la vremea iernii).
Sărbătorile de la Eleusis aveau un caracter ezoteric, presupunând inițierea participanților prin sacrificii, ceremonii de purificare, prin rostirea unor formule magice și chiar prin intrarea în transă, sub protecția hierofantului.
Mircea Eliade a creat cuvântul „hierofanie” pentru a substitui termenul mai restrictiv „teofanie” (în greacă, theophaneia – apariție a divinității), „manifestare a divinității în formă materială, personală sau impersonală” (DEX).
În lucrarea „Sacrul și profanul”, Mircea Eliade subliniază faptul că, în religie, se face distincția clară între „sacru” (zei, Dumnezeu) și „profan” (laic), în timp ce miturile conțin „manifestări ale sacrului în lume”, adică hierofanii. Pentru omul primitiv, spune autorul, „mitul constituie istoria faptelor ființelor supranaturale”, o istorie considerată a fi absolut adevărată. A trăi miturile înseamnă reactualizarea evenimentelor fabuloase ale începuturilor, retrăirea unei realități originare, nu o comemorare a acestora. Altfel spus, „miturile revelează că lumea, omul și viața au o istorie supranaturală și că această istorie e semnificativă, prețioasă și exemplară” (Mircea Eliade, „Aspecte ale mitului”).
Oferind modele, hierofaniile din mituri conferă lumii și existenței umane valoare și sens, „înalță ontologic lumea” (Mircea Eliade, „Sacrul și profanul”). Hierofania dezvăluie un „Centrum mundi” (Centru al lumii) și un timp exemplar, reversibil, cel al mitului, și îl pune pe om în situația de a se reîntoarce la origini și de a găsi acolo sensul existenței, al timpului, al faptelor semnificative.
S-ar putea spune, de exemplu, că Templul, Mănăstirea, Muntele, Pădurea etc. pot deveni hierofanii în măsura în care omul le atribuie semnificații simbolice – aspirație, înalt, protecție, exemplaritate, axe ale lumii, proiecții ale divinului. Un Timp – al cunoașterii prin revelație, al unei sărbători, al unei experiențe fundamentale, care schimbă perspectiva asupra vieții – poate fi, la rându-i, o hierofanie.
Luna, când este privită din perspectiva simbolică a creșterii și descreșterii ei, în relație cu timpul, viața, fertilitatea, ciclurile cosmice, este o hierofanie, așa cum poate fi și Soarele care iese în fiecare dimineață triumfător din tărâmul întunericului. Primăvara poate fi interpretată ca o hierofanie, în ciclul nesfârșit al vieții, al morții și al renașterii.
Până la urmă, orice realitate din lumea aceasta poate fi interpretată din perspectiva relației sacru-profan, atât timp cât omul este convins de necesitatea unor astfel de repere, indiferent că este vorba de timpurile arhaice sau de cele moderne.
O hierofanie, adică o revelație a unei realități absolute, de dincolo de existența profană, este, din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, un fapt de conștiință: „Conștiința lumii reale și semnificative este legată de descoperirea sacrului. Spiritul uman, prin experiența sacrului, poate sesiza diferența între ceea ce se arată ca fiind real, puternic și semnificativ și ceea ce este lipsit de aceste calități, altfel spus, curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor fortuite și vide de sens” (Mircea Eliade, „Nostalgia originilor”).
Pe lângă înțelegerea corectă a cuvântului hierofanie, este esențial să recunoaștem și alte cuvinte care pot fi confundate în limba română. Cunoașterea corectă a limbii este un aspect vital al exprimării noastre culturale și spirituale. Pentru mai multe clarificări privind utilizarea corectă a cuvintelor, verificați ghidul nostru despre cum este corect: aicea sau aici, acuma sau acum. Această resursă vă va ajuta să evitați greșelile comune și să vă îmbunătățiți expresivitatea în limba română
