Homo faber fortunae suae – sensul şi originea expresiei

Homo faber fortunae suae (citată uneori şi în varianta “Faber est suae quisque fortunae”) este o expresie latină, care înseamnă “Omul este făuritorul propriului destin”, exprimând o idee profundă despre autodeterminare și responsabilitate personală.

Expresia îşi are originea în scrierile istoricului şi politicianului roman, din secolul I i.Hr., Gaius Sallustius Crispus (mai cunoscut cu numele “Sallust”), care o atribuie consulului Appius Claudius Caecus, renumit pentru două proiecte majore – Via Appia, unul dintre cele mai vechi şi mai importante drumuri romane, şi Aqua Appia, primul apeduct din Roma.

Appius Claudius Caecus a fost preocupat şi de scris, şi de oratorie, celebre fiind maximele sale de natură filosofică şi morală, adunate sub titlul “Sententiae”, influenţate de “Şcoala pitagoreică”, o comunitate ezoteric-religioasă şi ştiinţifică, fondată de Pitagora, în jurul anului 500 i.Hr.

Semnificaţia maximei “Omul este făuritorul propriului destin”

Expresia “Homo faber fortunae suae” sugerează că omul nu este predestinat, că viaţa sa nu este dictată exclusiv de factori externi (de voinţa divină), ci depinde, în mare măsură, de acțiunile, alegerile și eforturile fiecărui individ. Ideea centrală este că fiecare persoană își construiește viitorul prin muncă, voință și perseverență.

Această perspectivă este în contrast cu “fatalismul”, doctrină potrivit căreia soarta omului este prestabilită și incontrolabilă, concepţie care afirmă că fiinţele umane sunt incapabile să facă altceva decât fac de fapt, că viitorul şi rezultatul propriilor gânduri şi acţiuni nu pot fi influenţate.

În schimb, “homo faber” pune accentul pe puterea individului de a-și modela viața, acesta fiind un principiu fundamental al eticii stoice (curent filosofic din antichitatea greco-romană, care susţinea că omul trebuie să facă faţă cu fermitate încercărilor vieţii) și al gândirii umaniste.

Homo faber fortunae suae, în viziunea umaniştilor renascentişti

Umaniştii secolului al XIV-lea (inspiraţi de clasicii latini şi greci) sunt cei care au redescoperit şi revalorizat expresia “Homo faber fortunae suae”, care a devenit expresia unui ideal al Renaşterii europene.

Dintr-o astfel de perspectivă, “homo faber”, fără a rupe legătura cu transcendenţa, reprezenta, potrivit viziunii filosofului umanist italian, Marsilio Ficino, o adevărată “copula mundi” (“unificare a lumii”), în sensul că omul ar fi trebuit să fie “centrul Universului”, mijlocitor între Dumnezeu şi lumea pe care divinitatea a creat-o, intre macrocosmos şi microcosmos, idee pe care Leonardo da Vinci, de exemplu, tot în perioada Renaşterii, a reprezentat-o simbolic prin “Omul Vitruvian”.

“Omul, fiind intermediarul tuturor lucrurilor – spunea Ficino – posedă facultăţile tuturor lucrurilor şi […] poate fi numit pe bună dreptate centrul naturii, intermediarul tuturor lucrurilor, lanţul lumii, faţa întregului, nodul şi copula lumii”.

În contextul modern, maxima “Homo faber fortunae suae” rămâne actuală, încurajând inițiativa, responsabilitatea și dezvoltarea personală. Se aplică în domenii variate, de la educație și carieră, până la relații și dezvoltare spirituală.