Hora Unirii, atât de cunoscută de către români, prin frumuseţea şi simplitatea versurilor şi a melodiei, a intrat în conştiinţa colectivă ca fiind cântecul emblematic al Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Se intonează, în fiecare an, pe întreg teritoriul românesc, cu ocazia sărbătoririi acestui eveniment istoric, esenţial pentru identitatea noastră naţională.

A fost nevoie, la mijlocul secolului al XIX-lea, de energia, hotărârea, entuziasmul unei întregi generaţii – oameni simpli, personalităţi politice, culturale – pentru a se face încă un pas spre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, prin Unirea Principatelor Române, Tara Românească şi Moldova, eveniment rămas în istorie sub denumirea de Mica Unire, de la care se împlinesc, in 2019, 160 de ani.

Identitatea românească, altfel spus ceea ce este specific, particular, pentru poporul nostru, s-a construit în timp şi, probabil, încă se mai construieşte, încă este “pe cale a se face”, cum remarca filosoful şi diplomatul Mihai Ralea, în lucrarea “Fenomenul românesc”.

O ţară nu este doar locul în care te naşti sau în care trăieşti ca sub semnul unei fatalităţi. Ţara căreia îi aparţii este spaţiul din care se hrăneşte substanţa fiinţei şi dimensiunea cea mai profundă a spiritualităţii unui popor. Iar acest sentiment al apartenenţei la o ţară s-a manifestat extrem de puternic în epoca paşoptistă, când crearea statului naţional român modern a fost principalul deziderat.

Contextul istoric în care s-a realizat Mica Unire de la 24 ianuarie 1859

Fără îndoială, personalitatea în jurul căreia s-au coagulat aspiraţiile românilor şi prin care s-a împlinit Unirea Principatelor Române – Tara Românească şi Moldova (celelalte provincii româneşti unindu-se cu “ţara-mamă” la 1 Decembrie 1918) – a fost Alexandru Ioan Cuza, ales domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, şi domn al Ţării Româneşti, la 24 ianuarie, acelaşi an. Recunoaşterea internaţională a acestei Uniri s-a produs câţiva ani mai târziu, în 1862, când cele două ţări unite au primit denumirea de România, cu capitala la Bucureşti, dar pasul decisiv, mai presus de tratate, convenţii şi interese politice diverse, fusese făcut.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost întâmplătoare, a fost un act pregătit îndelung, un rol esenţial avându-l, în acest proces, marile personalităţi ale perioadei paşoptiste, participanţi şi la revoluţia de la 1848, în special Mihail Kogălniceanu (devenit Prim-ministru al ţării, în timpul lui Cuza), Carol Davila, Vasile Alecsandri etc.

În 1840, Mihail Kogălniceanu făcuse posibilă apariţia unei reviste “pentru toţi românii” – “Dacia literară” – în care, spunea acesta, “ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său (…) Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire. În sfârşit, ţelul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi” (Dacia literară, articolul “Introducţie”).

Programul “Daciei literare” (revistă interzisă după numai şase luni) va fi continuat de “Propăşirea”, revistă condusă tot de Mihail Kogălniceanu, de “România literară”, condusă de Vasile Alecsandri şi de “Steaua Dunării” – un ziar unionist, coordonat de acelaşi Kogălniceanu, în care sunt aduse, în atenţia românilor, numele “marilor bărbaţi” din istoria românilor, subliniind, în acelaşi timp, că: “Unirea tărilor române este dar dorinta vie si logică a marii majorităti a românilor” şi ca “Unirea tărilor române este singurul mod de a consolida naţionalitatea românilor”.

În acelaşi timp, Dimitrie Brătianu (fratele liberalului Ion C. Brătianu), diplomat şi om politic profund implicat în Revoluţia de la 1848, cu o susţinută activitate diplomatică în favoarea Uniriii, trimitea, de exemplu, o scrisoare din Londra, pentru a fi publicată în “Steaua Dunării” şi în care spunea că: “Dacă Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru, fără dânsa orice se va clădi va fi clădit pe nisip”.

Un rol major l-au avut, în susţinerea idealului unionist, şi alte organizaţii şi societăţi precum: “Frăţia”, înfiinţată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica si Christian Tell, în 1845, ,,Societatea literară” (Bucuresti, 1827), fondată de Dinicu Golescu si Ion Heliade Rădulescu, ”Asociatiunea transilvăneană pentru literatura română si cultura poporului român” (ASTRA,1861, Sibiu), întemeiată de George Baritiu şi Timotei Cipariu, ,,Societatea filarmonică” (Bucuresti, 1833), condusă de Ion Heliade Rădulescu si Ion Câmpineanu etc.

Citește și:  Alexandru Ioan Cuza si Unirea Principatelor Romane

Hora Unirii – un cântec emblematic pentru Mica Unire de la 24 ianuarie 1859

Există, în istorie, momente decisive pentru destinul unui popor, care nu pot fi împlinite decât în deplină solidaritate şi cu voinţa unui neam întreg şi care depăşesc cu mult calculele şi interesele politice interne sau internaţionale.

Când a avut loc Adunarea de la Blaj, de pe Câmpia Libertăţii, din 3/5 mai 1848, şi s-a reafirmat dorinţa de unire a românilor, “cheia de boltă şi cununa tuturor reformelor”, cum o numea Kogălniceanu, Vasile Alecsandri mărturisea, într-o scrisoare către un publicist francez, filoromân şi participant şi el la Revoluţia de la 1848: “Evenimentele m-au surprins bolnav. M-au smuls din pat pentru a-mi cere concursul, am improvizat ,,Deşteptarea României”, şi această “Marseillaise” a aprins spiritele”.

În 1848, Andrei Mureşanu a publicat şi el, în “Foaie pentru minte, inimă si literatură”, poezia “Un răsunet” (“Deşteaptă-te, române!”), care va deveni Imnul nostru naţional, pe muzica lui Anton Pann.

Poezia “Hora Unirii”, scrisă de Vasile Alecsandri, “cap al generaţiei paşoptiste”, cum îl numea Titu Maiorescu, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista “Steaua Dunării”, condusă de Mihail Kogălniceanu. Versurile acestei alte “Marseillaise” româneşti, exprimă, cu mare sinceritate, emoţie şi simplitate, sub forma unui îndemn, dorinţa cea mai fierbinte a românilor, care nu numai că a supravieţuit veacurilor de istorie zbuciumată, dar a crescut, a devenit din ce în ce mai puternică: “Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frătiei/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n tară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori şi omenie!/ Măi muntene, măi vecine/ Vino să te prinzi cu mine/ Si la viată cu unire/ Si la moarte cu-nfrătire!/ Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere/ Unde-s doi puterea creşte/ Si duşmanul nu sporeşte!/ Amândoi suntem de-o mamă/ De-o făptură şi de-o seamă,/ Ca doi brazi într-o tulpină/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume./ Eu ti-s frate, tu mi-eşti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare,/ Si să vadă sfântul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frăţească/ Pe câmpia românească!”.

Hora Unirii, Vasile Alecsandri
Hora Unirii, Vasile Alecsandri

Versurile acestei poezii – Hora Unirii – au atras atenţia lui Alexandru Flechtenmacher, violonist şi compozitor, fiu al unui jurist sas stabilit în Moldova. Acesta fost un timp şef de orchestra la Teatrul Naţional din Iaşi, dar şi director al Conservatorului din Bucureşti, un muzician extrem de talentat, cu studii la Viena şi Paris. El este şi compozitorul primei operete româneşti – “Baba Hârca”.

Vasile Alecsandri şi-a exprimat în repetate rânduri admiraţia pentru talentul lui Alexandru Flechtenmacher: “Eu am existat, pentru neamul românesc, mărturiseşte scriitorul paşoptist, numai din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcuşul lui Flechtenmacher”.

Mai mult, din diverse documente ale vremii reiese că Alexandru Flechtenmacher, profund implicat şi el în lupta românilor pentru Unire, a compus muzica pentru “Hora Unirii” cu doi ani înainte de actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 şi i-a învăţat pe lăutarii munteni şi moldoveni să o cânte ori de câte ori au ocazia, să fie ascultată şi cunoscută Hora Unirii de către toţi românii. Într-o scriere a lui Radu D. Rosetti, el însuşi poet şi prozator, se consemnează, cu entuziam, că Hora Unirii, a lui Flechtenmacher, pe versurile lui Alecsandri, “trebuie să fie cântată, prin tradiţie, în ziua când sărbătorim unirea tutulor românilor”.

Au trecut 160 de ani de la Mica Unire şi Hora Unirii, pe versurile lui Vasile Alecsandri şi muzica lui Alexandru Flechtenmacher, se cântă în ziua marii sărbători, cu bucurie şi emoţie, semn că “sentimentul românesc al fiinţei” există, chiar dacă uneori pare estompat şi chiar dacă istoria prezentă nu ne găseşte pe culmile visate de înaintaşi.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.