Printre podoabele pe care oamenii le-au folosit inca de la inceputurile civilizatiei, confectionate din scoici, oase, fildes, lemn, piatra, chihlimbar, inelul s-a bucurat de o pretuire deosebita. Nimeni nu ar putea sa spuna cu certitudine cand si cine a avut ideea de a face din inel un simbol al iubirii si al casatoriei, dar este sigur ca istoria acestui obiect incarcat de semnificatii este veche de mii de ani. Fie ca este vorba de inele cu rol decorativ, de inele nuptiale sau cu functie magica, toate au in comun esenta mesajului simbolic, concentrat in forma sa – cercul inchis, opus spiralei.
Cercul inseamna reprezentare a perfectiunii, o imagine la scara redusa a cerului, a soarelui, a divinitatii, a timpului ciclic, a protectiei, a sufletului etc. Este de presupus ca anticii, atat de sensibili la zona magica a existentei, atunci cand au dorit sa transfere asupra unei persoane sugestia ocrotitoare legata de cerc, au imaginat inelele, bratarile, colierele, braul, cingatoarea, coroana, inelul-talisman, amuleta. Acestora li se atribuia puterea de a tine strans unite sufletul si trupul. Asa se explica, de exemplu, de ce razboinicii purtau o multime de bratari, cate una, probabil, primita de la fiecare persoana care le dorea intoarcerea acasa, cu bine, cu sufletul in trup.
Inelul uneste si izoleaza in acelasi timp, sugerand (cel putin in timpurile vechi) o relatie de tip “stapan” si “supus”. Calugaritele, in cadrul ritualului care marcheaza despartirea definitiva de lume, primesc un inel, semn al juramantului de fidelitate fata de Dumnezeu. Sigiliul pontifical este sfaramat, la moartea Papei, pentru a aminti ca inelul are rostul de a pecetlui un legamant care a ajuns la capat, in viata aceasta.
Celtii purtau inele simple din jad, prin centrul carora, credeau ei, cobora influxul ceresc, si niciun ornament nu trebuia sa strice forma perfecta a podoabei. Primii crestini purtau inele gravate cu imaginea unui porumbel, a unei ancore sau a unui peste, simbol al legaturii tainice cu divinitatea. In numeroase legende nordice, inelul este mijloc de recunoastere, semn al unei puteri ascunse sau al unei legaturi pe care nimic nu o poate desface, chiar daca acesta este pierdut.
Inelul lui Policrate, un tiran din Insula Samos, parea a fi simbolul norocului, care intr-atat il insotea pe rege, incat acesta, convins ca o asemenea situatie nu poate sa dureze, s-a hotarat sa sacrifice, de buna voie, un obiect pretios. A aruncat inelul in mare, dar i-a fost adus inapoi de un pescar, care il gasise in burta unui peste. In scurta vreme, Darius a pornit razboiul impotriva lui, Policrate murind in lupta. Sensul acestei povesti este ca sacrificiul adevarat este cel interior si nu renuntarea formala la un bun (obiect), iar inelul era, ceea ce regele nu stia, semnul destinului sau, pe care nu avea cum sa-l ocoleasca.
Inelul de casatorie (verigheta)
Se pare ca egiptenii au fost cei care au instituit obiceiul oferirii unui inel, cu ocazia casatoriei. Odata ce o femeie accepta un inel (din fildes, os, metal sau chiar din fire de iarba), din partea unui barbat, ea devenea “proprietatea” acestuia, iar el, oferindu-i podoaba, facea o promisiune de iubire eterna si devotament. Inelul se purta pe al patrulea deget al mainii stangi, deoarece se credea ca vena acestei maini vine direct din inima.
Un obicei asemanator exista si in Roma antica si pentru ca inelul era oferit, de cele mai multe ori, inaintea casatoriei, incepand cu secolul al XIX-lea, s-a incetatenit obiceiul inelului de logodna, care nu a disparut nici in zilele noastre.
In secolul al XV-lea, bijutierii au inceput sa adauge inelelor din aur pietre pretioase, alese in functie de mesajul pe care indragostitul dorea sa il transmita alesei sale: rubin, pentru o iubire inflacarata, pasionala, smarald, pentru speranta, diamant – simbolul suprem al iubirii si al fidelitatii. Multa vreme, inelele se confectionau de asa maniera incat sa poata fi despartite in doua, fiecare indragostit pastrand cate o jumatate, pe care era gravat : “Ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om nu va putea desparti”.
In secolul al XVIII-lea, foarte admirate, in spatiul european, erau inelele irlandeze, numite “claddagh ring”, facute de bijutierii din regiunea Galway, de pe coasta vestica a Irlandei. Acestia, inspirati de mesterii italieni, gravau pe partea interioara a fiecarui inel numele indragostitilor, alternand literele de la stanga la dreapta, pentru unul dintre ei, iar pentru celalalt, invers. De exemplu, pentru George si Sofia, se grava: GaEiOfRoGsE si invers.
In functie de epoca si de traditia locului, inelul de casatorie (astazi, cu precadere, din aur) sau cel de logodna (de obicei, de argint) se poarta la mana dreapta (de exemplu, in Germania, in tarile nordice) sau stanga (in Spania, Grecia, Ungaria, Polonia Marea Britanie, Rusia, Romania etc.), pe inelar. In Belgia si Olanda, catolicii poarta inelul pe mana stanga, iar protestantii, la dreapta. In Franta, multa vreme s-a purtat verigheta la mana dreapta, dar, din motive practice (sa nu incomodeze la treburile casnice), s-a mutat la stanga.
Traditia cere ca logodnicii sa isi schimbe verighetele in timpul slujbei de casatorie, ceea ce inseamna ca relatia se stabileste in dublu sens, fiecare dintre soti devenind, in egala masura, pentru celalalt “stapan” si “sclav”, un mesaj transmis subtil si care trebuie decodat in sensul metaforic al termenilor.
Din punctul de vedere al invataturii crestine, in Biblie nu se face referire nici la inelul de logodna, nici la cel de casatorie, si, prin urmare, nici diversele superstitii nu au valoare din acest punct de vedere. Purtarea verighetei este un obicei care vine din perioada precrestina si semnificatia si importanta lui sunt date de convingerile fiecaruia, de puterea iubirii asociata unui simbol, care sa aminteasca indragostitilor sa pastreze vie stralucirea si forta sentimentului care i-a unit.
