Introspecţia este o iluzie? Eul nostru interior ne înşală?

Introspecţia, termenul modern, echivalent al celebrului îndemn socratic – “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – pare a fi foarte actual, nu numai în domeniul strict ştiinţific. Potrivit unui mod de gândire tradiţional şi devenit foarte popular, a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a-ţi identifica nevoile, a învăţa să te accepţi şi să te iubeşti aşa cum eşti.

Nenumărate cărţi şi reviste consacrate dezvoltării personale, diverse terapii, articole publicate pe Internet, sfaturile psihologilor, toate ne îndeamnă să ne descoperim eul interior, să ne observăm şi să ne analizăm cu atenţie stările emoţionale, predispoziţiile mentale, pentru a reuşi în viaţă, pentru a fi fericiţi.

O serie de studii publicate recent, unele coordonate de un cercetător suedez, Petter Johansson, specialist în psihologie experimentală, altele aparţinând lui Adam Bear, psiholog la Harvard, avansează însă o altă perspectivă – aceea că eul interior, aşa cum ne-am obişnuit să-l numim şi să-l înţelegem, nu există.

Aceştia susţin că, în realitate, avem o capacitate de introspecţie foarte limitată, că nu ştim şi nu putem explica de ce facem anumite alegeri şi nu altele, că, de fapt, ne oferim mereu explicaţii false, doar pentru a ne justifica şi a da coerenţă acestor alegeri – un fel de autoamăgire, de autoiluzionare.

O astfel de perspectivă asupra limitelor capacităţii omului de introspecţie vine, de altfel, în consonanţă cu o altă teorie recentă – Teoria spiritului plat – formulată de către Nick Chater, profesor de psihologie şi ştiinţe comportamentale, membru al “British Academy” şi al “Science Society”, care bulversează toate convingerile noastre anterioare despre natura inteligenţei umane şi despre dimensiunea noastră spirituală.

Definiţia clasică a introspecţiei

Introspecţia (din latinescul “introspectus” – “a privi în sine”) desemnează, la modul cel mai general, activitatea mentală sau starea în care o persoană se concentrează asupra gândurilor sale, a senzaţiilor, asupra a ceea ce este în intimitatea sa, aspecte la care cei din exterior nu au acces.

În psihologie, introspecţia, încă din secolul al XIX-lea, se defineşte ca metodă de observare şi de autoanaliză a eului interior (psihologie introspectivă), cu scopul unei mai bune cunoaşteri a sinelui sau a spiritului uman în general. În legătură cu acest aspect, de-a lungul timpului, au fost formulate însă o serie de critici, punându-se sub semnul întrebării capacitatea unei persoane de a se observa cu obiectivitate şi luciditate pe sine.

Odată cu apariţia psihanalizei lui Sigmund Freud, bazată pe explorarea subconştientului, la începutul secolului al XX-lea, şi, ulterior, a psihologiei analitice a lui Carl Jung, introspecţia a dobândit noi valenţe, punându-se în discuţie relaţia dintre conştiinţă, comportament, refulări şi defulări sau “dialectica ego-ului şi a inconştientului”.

În filosofie, introspecţia indică un mod de înţelegere a stărilor de conştiinţă, prin accesul direct la eul interior, o formă de reflexivitate a conştiinţei care gândeşte la persoana întâi – eu.

Efectele pozitive ale introspecţiei, potrivit psihologiei clasice

Unii psihologi consideră că introspecţia este o funcţie naturală, înnăscută a fiinţei umane, care are rolul de a echilibra viaţa interioară. Ajută, în acelaşi timp, spun aceştia, la îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi.

A fi conectat la propriile emoţii, a le înţelege înseamnă şi a reacţiona mai potrivit şi a anticipa mai bine reacţiile celor celor din jur. Autoanaliza, practicată consecvent, relevă propriile slăbiciuni şi lipsuri, implicit înţelegerea slăbiciunilor celorlalţi.

Se mai spune că, prin introspecţie, se cristalizează valorile personale, aspiraţiile şi idealurile fiecăruia, din care decurg, firesc, obiectivele de atins şi etapele de urmat. De asemenea, o persoană obişnuită cu sondarea eului interior ia mai uşor decizii, este mai inspirată, găseşte mai repede soluţii pentru diversele probleme ale vieţii.

Pe de altă parte, în propria interioritate s-ar putea găsi resursele de energie, de fericire şi echilibru pentru a fi în armonie cu propria personalitate, şi nu în regulile, obiceiurile, normele pe care o realitate iluzorie şi în continuă schimbare ni le impune, făcându-ne “sclavi”, până la a uita de noi înşine.

Introspecţia este o iluzie întreţinută de spiritul nostru? Ce spun studiile actuale?

Tot mai multe voci ale lumii ştiinţifice de astăzi, precum cele menţionate la începutul acestui articol, psihologi, cercetători de renume, de la universităţi de prestigiu, susţin că perspectiva tradiţională asupra introspecţiei este greşită. Facem mereu tot felul de alegeri şi, pe multe dintre acestea, le justificăm prin faptul că am “meditat” şi aşa ne-a “dictat” eul interior, ceea ce, în realitate, ar fi cu totul fals, o iluzie.

Mai multe studii recente au pus în evidenţă această “iluzie introspectivă”. Petter Johansson, specialist în psihologie experimentală, de exemplu, a cerut unui grup de 120 de voluntari să aleagă (fiecare), dintre două fotografii ale unor persoane, pe cea pe care o consideră a fi cea mai atractivă. Apoi, să-şi justifice alegerea.

Însă unele teste au fost “trucate”, în sensul că, între momentul alegerii şi cel al justificării, fotografiile au fost inversate, fără ca voluntarii să-şi dea seama. Prin urmare, s-au aflat în situaţia în care justificau o alegere pe care, de fapt, nu o făcuseră. Iar justificările erau susţinute cu multă convingere şi pasiune. “Gustul” se modificase prin manipulare, iar creierul a căutat să rămână consecvent cu “amintirea” imaginii alese. Din 354 de alegeri false, doar 26% au fost detectate, restul voluntarilor căzând în capcană.

Introspecţia – Testul “coup de foudre”

Celebra expresie franţuzească – “Coup de foudre” (“Dragoste la prima vedere”) – a devenit pretextul unuia dintre experimentele prin care să se demonstreze că multe alegeri se fac din alte motive decât ca urmare a sondării interiorităţii noastre.

Două grupuri de voluntari, bărbaţi, au fost puşi să treacă peste un pod. Unul dintre grupuri a trecut peste un pod sigur, celălalt, peste un pod periculos, după care fiecare grup, aparent întâmplător, a întâlnit o femeie care le-a dat numărul ei de telefon, pentru a se verifica în care situaţie sunt şanse mai mari ca măcar unul dintre bărbaţi să o sune, după un timp, pe această femeie.

Contrar aşteptărilor, au sunat mai mulţi din al doilea grup (care au trecut peste podul periculos), confundând, probabil, bătăile inimii din pricina fricii de a traversa acel pod, cu bătăi de inimă provocate de atracţie pentru respectiva apariţie feminină.

Testul “preferinţelor”

Pentru că o astfel de situaţie (experimentul cu podul) ar fi putut fi interpretată de unii ca “întâmplătoare”, psihologii au repetat experimentul “alegerii oarbe” pe un subiect mai “serios” – un chestionar pe teme politice.

Înaintea testului, participanţii au fost puşi să-şi exprime opţiunile politice (de dreapta, de stânga, indecişi), pe baza unui chestionar. Răspunzând ulterior la acelaşi chestionar, dar cu ordinea întrebărilor schimbată, doar la un caz din trei opiniile au coincis, la ceilalţi, ideile erau chiar contrare celor pe care le exprimaseră cu nişte minute mai înainte.

Când li s-au comunicat rezultatele, unii au susţinut că nu poate fi adevărat, câţiva au repetat testul şi, paradoxal, rezultatele au fost la fel. Toţi s-au “păcălit” şi a doua oară.

Concluzia specialiştilor a fost că, în pofida faptului că ne-am obişnuit să credem că judecăţile, valorile, gusturile sunt adânc ancorate în gândirea noastră, în ceea ce suntem, în realitate sunt atât de “superficiale” încât pot fi manipulate cu uşurinţă.

În mod similar, de pildă, în cazul persoanelor care fac injecţii cu botox, expresia facială devine mai rigidă, mai puţin spontană şi, în mod curios, acestea ajung să aibă mai puţine stări emoţionale, explică cercetătorii care au făcut studii de caz pe astfel de situaţii.

Şi atunci, ce rămâne din eul nostru profund? Poate o parte dintre emoţii şi sentimente. Dar şi în acest caz, specialistii în neurostiinte cognitive spun că trebuie făcută diferenţa între o reacţie emoţională fiziologică (de exemplu, inima care bate mai repede din cauza unui pericol, precum in cazul bărbaţilor puşi să traverseze un pod periculos) şi care este o construcţie subiectivă a creierului (foarte prompt în a ne “explica” stările) şi atitudinile/sentimentele care se cristalizează în urma introspecţiei.

Testul “deciziei”

Într-un alt experiment, din 2019, 14 voluntari au fost puşi să aleagă dintre două forme uşor de imaginat, după care să le reprezinte grafic, dar să nu se grăbească in luarea deciziei. După un anumit timp de gândire, să apese un buton, după care să deseneze ce au ales.

RMN-urile făcute lobului occipital (partea din creier care se ocupă de procesarea vizuală), pentru fiecare voluntar, au arătat că, în realitate, creierul decisese ce formă să fie reprezentată înainte de apăsarea (voluntară) a butonului, altfel spus nu a fost o alegere generată de un act conştient.

Introspecţia şi “Teoria spiritului plat”

Experimentele de felul celor menţionate anterior au condus, aşadar, la concluzia că introspecţia este mai degrabă o iluzie. Stările emoţionale, deciziile sunt generate de interpretările noastre, nu de introspecţie, nu de sondarea sau manifestarea eului profund care să deschidă calea spre subconştient şi să aducă la suprafaţă adevărata noastră natură.

Nu există nicio diferenţă pentru mintea noastră, spune şi Nick Chater, autorul “Teoriei spiritului plat”, între “eu” şi “celălalt”, intre autoanaliză si analiza exteriorităţii, ci sunt interpretări de acelaşi fel. Ca atunci când deducem că o persoană este tristă sau veselă doar privindu-i chipul sau auzindu-i vocea.

Acelaşi lucru este valabil, din această perspectivă, a noilor teorii, şi pentru liberul arbitru (tot o iluzie), in sensul că, până cineva ia o decizie, alegerea a fost deja făcută de creier, cu multe secunde înainte.

În acelaşi timp, şi alte mecanisme care ţin de funcţionarea creierului nostru vin să susţină noile teorii. Este vorba de faptul că, în pofida atâtor amintiri conservate de memoria noastră, despre care ne iluzionăm că le analizăm, le comparăm, le cântărim prin introspecţie, întotdeauna vom favoriza cele mai recente informaţii pe care le avem, iar dintre acestea le vom alege pe cele care ne sunt convenabile, chiar dacă sunt false.

Aceste teorii vin în consens cu “Teoria spiritului plat”, care spune că omul este singura specie care “fabulează” despre interioritatea sa, este fiinţa cea mai “înşelată” de spiritul său. Viteza excepţională cu care procesează datele mintea noastră este cea care creează iluzia că alegerile, impulsurile, gândurile sunt rezultatul personalităţii noastre profunde, când, în realitate, interpretăm totul captivi în momentul prezent, cu atenţia de moment, selectivă şi parţială, într-o realitate mereu în schimbare.

Eul nostru interior ne înşală?

Aşa s-ar explica de ce ajungem adesea la interpretări distorsionate ale realităţii, de ce multe persoane au atitudini diferite, chiar contradictorii, faţă de fapte de aceeaşi natură. Poate că omul nu este atât de profund pe cât pretinde, poate că nu capacitatea de introspecţie este atuul său, ci tocmai abilitatea de a interpreta totul “din zbor”, la un nivel de suprafaţă.

Pentru a da coerenţă comportamentului, mintea este gata să găsească orice justificare, chiar modificându-ne brusc convingerile, “reformatând” amintirile, ocultându-i pe cei din jur.

Pretindem că suntem fiinţe logice, raţionale, deosebit de complexe prin sentimentele şi emoţiile noastre. Este la latitudinea fiecăruia dintre noi să cântărească argumentele pe care le aduc vechile şi noile teorii despre interioritate (eul interior) si despre introspecţie.

Şi într-un caz şi în celălalt, rămâne insă importantă atenţia la mecanismele minţii noastre, care ne pot manipula, şi la rezultatul introspecţiei (autentică sau iluzorie) – dacă duce la adevărul despre noi sau ne “oferă” doar răspunsul pe care îl aşteptăm, adică unul favorabil, nu neapărat şi adevărat. “Victoria asupra sinelui – spunea Platon – este cea mai mare dintre victorii”. Suntem oare victorioşi?