Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători este o expresie în care noi, românii, recunoaştem îndată stilul inconfundabil al lui I.L.Caragiale, genialul dramaturg, a cărui opera este la fel de actuală ca şi un urmă cu peste un secol. Scriitorul a avut atunci, în secolul al XIX-lea, intuiţia şi talentul de a fixa, prin opera sa, sub semnul ironiei şi al satirei, tipologii şi evenimente ale unei lumi pe care el însuşi o descria ca “un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binele, nimic durabil”.
Iar astăzi, după o sută şi ceva de ani, privind la realitatea noastră, de multe ori ne vin în minte/ recunoaştem situaţii, replici, atitudini ale personajelor lui Caragiale şi nu putem ignora faptul că, probabil, există ceva în firea balcanică a românului care, inevitabil, duce lucrurile, chiar şi pe cele mai importante, în zona superficialităţii, a băşcăliei, a zeflemelei, a comportamentelor tulburi, contradictorii.
Ca şi pe vremea “caţavencilor”, şi în prezent, pare să “reziste”, cu ostentaţie, o lume în care “toţi sunt sau devin „de-ai noştri”, fiecare îl crede pe celălalt prost, fiecare, la rândul său, face pe prostul. Fiindcă adevărata, suprema valoare a acestei lumi este prostia şi toţi se străduiesc să fie, să dea impresia că sunt cât mai prosti (…) Pentru a supravieţui, este necontenit nevoie să faci pe prostul, să intri în corul uniform şi zgomotos al marii trăncăneli, să fii asemenea ei” (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale).
“Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” – originea expresiei
Chiar dacă noi recunoaştem spiritul lui I.L. Caragiale în expresia “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, originea acesteia este mult mai veche. Cel care a menţionat-o pentru prima dată este Plutarh, scriitor şi moralist grec, din secolul I d.Hr. Cea mai cunoscută dintre lucrările sale se numeşte “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri” şi cuprinde 50 de biografii, în 46 dintre acestea comparându-se o personalitate din Grecia cu una romană (ceea ce explică şi titlul „Vieţile paralele”) – Tezeu – Romulus, Alexandru cel Mare – Caesar, Cicero – Demostene etc.
În capitolul consacrat lui Romulus şi Tezeu, Plutarh povesteşte cum Tarpeia, fiica lui Sempronius Tarpeius, pe care Romulus îl numise guvernator al Capitoliului, pentru a apăra Roma în războiul cu sabinii, se îndrăgosteşte de Tatius, regele sabinilor. Tarpeia îi promite că va trăda Roma, că îl va ajuta să câştige, dacă se va căsători cu ea. Tatius, la rândul lui, îi promite că îi va dărui nenumărate brăţări de aur, cele pe care sabinii le purtau pe braţul stâng.
Regele sabinilor reuşeşte să pătrundă în Capitoliu, îndată după victorie poruncind să i se dea Tarpeii braţările promise. El însuşi şi-a scos brăţara şi a aruncat-o, împreună cu scutul, asupra Tarpeii, aşa făcând şi soldaţii săi, trădătoarea murind sub greutatea aurului şi loviturile scuturilor. Prin urmare, lui Tatius i-a plăcut “trădarea” (care l-a ajutat să cucerească Roma), dar a dispreţuit-o pe “trădătoare”.
În alte variante, se spune că, de fapt, Tarpeia ar fi fost o sabină răpită de Romulus şi care ar fi încercat să-i ajute pe ai săi prin viclenie, dar sabinii ar fi ucis-o pentru că locuise cu un roman.
Alte origini (posibile) ale expresiei
Se pare că şi Antigonus, nobil macedonean, general şi satrap în vremea lui Alexandru cel Mare, se ghida în acţiunile sale după principiul “Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”.
Plutarh susţine că şi Iulius Cezar, general roman şi om politic, din secolul I i.Hr., una dintre cele mai controversate personalităţi istorice, cu rol esenţial în instaurarea dictaturii la Roma, ar fi exclamat: “Proditionem amo, sed proditores odi” ( Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători).
“Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” – în stilul lui Caragiale
Dacă scrierile lui Plutarh şi legendele pe care le consemnează (şi orice legendă are un sâmbure de realitate) explică originea şi sensul expresiei “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, în contextul unor evenimente istorice şi al comportamentului şi profilului moral al unor personalităţi, I.L. Caragiale preia această expresie şi o foloseşte cu intenţii satirice şi parodice, atribuind-o unuia dintre cele mai penibile personaje din comedia “O scrisoare pierdută” – Tache Farfuridi.
În campania electorală din “capitala unui judeţ de munte”, de la sfârsitul secolului al XIX-lea, care constituie tema comediei “O scrisoare pierdută”, Farfuridi (nume cu rezonanţe culinare şi care face aluzie la temperamentul lui “casabil”) este candidatul susţinut de Ştefan Tipatescu, prefectul judeţului, de Zaharia Trahanache, “prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi al altor comitete şi comiţii” şi Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia şi amanta prefectului.
Farfuridi, care formează un cuplu comic cu Brânzovenescu, este o marionetă în sistemul politic din care face parte, este lipsit de principii, deşi le clamează, şi are o obsesie – că va fi “păcălit”. Acceptă “trădarea”, “dacă o cer interesele partidului”, “dar s-o ştim şi noi”. Discursul său electoral este expresia totală a incoerenţei şi prostiei: “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.
“Trădare! trădare! de trei ori trădare!”…
Aberaţiile sale ating culmea ridicolului în replica în care scriitorul introduce, cu evidentă intenţie ironică, şi expresia “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”: “Farfuridi (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!…”.
Demagog, vorbeşte despre “curaj”, vrea să trimită o “depeşă” la Bucureşti: “Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) “Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!) şi îl îndeamnă penibil pe Brânzovenescu: “Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.
Este evident că, dacă în vremurile vechi, cei cărora li s-a atribuit paternitatea acestei expresii – “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” – fie că este vorba de Tatius, regele sabinilor, sau Iulius Cezar, după spusele lui Plutarch – se încadrau într-un anumit tipar moral şi comportamental.
“O lume post-istorică, în care orice evoluţie s-a încheiat”…
În lumea lui Caragiale şi în realitatea noastră, este vorba de exprimarea unei stări de “buimăceală”, însoţită, inevitabil, de înşelăciune, laşitate, viciu, minciună, parvenitism, un talmeş-balmeş, în care personajele/ persoanele nu au interioritate, sunt “goale”, “vorbesc în lungi fraze dezmembrate, fără legătură logică şi gramaticală, chiar şi cuvintele fiind adesea dispuse în ordinea de bazar a purei alăturări întâmplătoare […] O lume post-istorică, aici orice evoluţie s-a încheiat, de unde izbitorul său aspect rezidual de conglomerat haotic […] o barbarie ce rezultă dintr-un proces de surpare şi degradare.” (Mircea Iorgulescu).
Nenumărate alte replici memorabile ale personajelor lui I.L. Caragiale au intrat în mentalul colectiv, pentru că, paradoxal, se potrivesc mănuşă şi vremurilor de astăzi: “Eu pentru cine votez?” (Cetăţeanul turmentat), “Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire” (Nae Caţavencu), „Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia! … Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!” (Caţavencu), “Ca orice fiu al ţării sale, în aceste momente solemne mă gândesc la ţărişoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei!” (Nae Caţavencu), “Unde nu e moral, acolo e corupție; și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!” (Zaharia Trahanache) etc.
