La patru ace/ a fi îmbrăcat la patru ace este o expresie care se foloseşte frecvent, când vrem să spunem despre cineva că este îmbrăcat foarte elegant, pretenţios, cu o grijă meticuloasă, după toate regulile. Expresia vizează, mai ales, vestimentaţia masculină, dar, uneori, se aplică şi femeilor.
Dacă sensul expresiei “(a fi îmbrăcat) la patru ace” este, în general, cunoscut, mai puţine lucruri se ştiu despre originea acesteia, care trebuie căutată cu câteva secole în urmă, în cultura franceză. In varianta din limba de provenienţă – “etre tiré à quatre épingles” – expresia a fost preluată şi în alte limbi, inclusiv în limba română, ca un calc lingvistic, adică s-a păstrat structura expresiei din limba franceză şi s-au tradus elementele componente.
În perioada Renaşterii, insemnând in urmă cu aproximativ şase secole, doamnele din înalta societate obişnuiau să-şi prindă voalurile sau eşarfele cu patru ace confecţionate din alamă galben-aurie, din cupru sau metale preţioase (accesorii de lux), pentru a le fixa faldurile. De asemenea, ornamentele florale de la pălării erau prinse tot cu astfel de ace. În mod similar, vestele bărbaţilor erau întinse perfect cu patru ace, pentru a nu face nicio cută şi pentru ca eleganţa să fie impecabilă.
Aceeaşi expresie, alte explicaţii pentru originea acesteia
Tot în Franţa si tot în vremea Renaşterii, s-a născut sărbătoarea “Jacques de la Marche” (astăzi, “Saint Jacques de la Marche”), când un reprezentant al Papei ( Jacques de la Marche, canonizat ulterior de către Biserica Catolică) avea misiunea să călătorească prin Italia şi prin alte ţări din Europa Centrală, să ţină discursuri (predici populare) şi să lupte, prin cuvânt, împotriva a tot felul de erezii. Cei care-l însoţeau sau îl întâmpinau sunau din clopoţei şi purtau pelerine prinse cu patru ace, ca semn distinctiv al confreriei.
O altă explicaţie legată de originea expresiei “la patru ace” face referire la un obicei din aceeasi perioadă, când femeile incercau să economisească, pentru ele, câţiva bani de buzunar, atunci când soţii lor le dădeau o anumită sumă pentru a procura alimente sau altceva. Aceşti bani “de buzunar”, în limbaj colocvial, erau numiţi “epingles” (“ace”) şi din ei femeile isi cumpărau, din când in când, haine frumoase. Prin urmare, se puteau îmbrăca bine datorită “acelor” puse deoparte.
La patru ace – în variantă feminină şi masculină
În prezent, dacă suntem atenţi la tendinţele modei, vom constata că revin periodic în trend, în vestimentaţia feminină, piese “împrumutate” din cea masculină – costum, cămaşă, vestă, cravată, papion, astfel încât, chiar dacă expresia “la patru ace” se aplică, de regulă, bărbaţilor, în asemenea cazuri (şi nu numai) este valabilă şi pentru femei.
Şi acele de păr/ agrafele şi acele de cravată, atât de prezente şi în moda actuală, au legătură cu această expresie care subliniază preocuparea pentru o ţinută atent aleasă. Încă din antichitate, acele de păr aveau un rol important pentru eleganţa feminină.
S-au descoperit ace de păr din fildeş, bronz, aur, incrustrate cu pietre preţioase, lemn, datând din perioada antichităţii, în Egipt, China, Grecia, Roma, unele vechi de peste 3 000 de ani i.Hr., semn că aceste obiecte erau frecvent folosite pentru a completa o ţinută elegantă, “de lux”, printr-o coafură elaborată (ca si in reprezentările unor zeităţi).
În timp, pe măsură ce coafurile au devenit mai sofisticate, şi acele de păr s-au diversificat, dând culoare şi personalitate chiar şi celor mai banale coafuri. Deosebit de frumoase şi originale sunt şi astăzi, acele de păr coreene, japoneze (în stil Kanzashi), acele care împodobesc coafura gheişelor etc. – veritabile bijuterii, realizate manual, cu mare atenţie pentru detalii şi ornamente.
Pentru bărbaţi, atunci când o vestimentaţie “la patru ace”, impecabilă, se impune, acele de cravată, fine şi elegante (inventate în epoca victoriană, în secolul al XIX-lea), pinul de cravată, lanţul de cravată pot avea un efect garantat.
În limbajul familiar, există şi alte expesii/ cuvinte asemănătoare ca sens cu “îmbrăcat la patru ace”, fiecare cu o doză de pitoresc sau de ironie – “înţolit la patru ace”, “pus la marele fix”, “dichisit”, “îmbrăcat la ţol festiv”, “a se înclifta/ încliftat” (argou), “a se întitiriza”, a (se) spilcui etc.
