Limba italiana – fundamentul si prestigiul unei culturi

Limba italiana face parte din categoria limbilor romanice (alaturi de romana, franceza, spaniola, portugheza), descendenta directa a limbii latine, vorbita in perioada dominatiei Imperiului Roman. Mecanismul formarii limbii italiene este similar celui care a functionat si in cazul celorlalte limbi romanice, avand la baza latina vulgara (populara), vorbita in toate regiunile cucerite de legiunile romane, incepand cu Peninsula Italica, in special Sicilia, urmata de Galia (mai tarziu, Franta) si Peninsula Iberica (Spania si Portugalia de astazi). Puterea Imperiului Roman s-a extins, ulterior, si asupra altor teritorii, pana in Insulele Britanice, Valea Rinului (Germania), Dunare (partea sudica a Germaniei, Austria, Ungaria si Romania), dar si in regiuni din indepartata Africa (Maroc, Algeria, si Tunisia). Odata cu diminuarea influentei romane, in partea vestica a imperiului, dar si din cauza triburilor de origine germanica, in zona Lombardiei, populatia vorbitoare de latina, din Roma, pierde orice fel de autoritate politica si lingvistica centrala, singurele exemple ale vechii limbi latine (savante), din perioada Codului roman civil, fiind versiunea Bibliei (385-404), transcrisa de catre grecul Jerome.

Italiana moderna este urmasa dialectului toscan (vorbit in zona Florenta, Pisa, Siena), care a reusit sa se impuna, in raport cu celelalte, nu din motive politice, cum s-a intamplat in istorie adeseori, ci datorita valorii sale culturale – este limba in care au scris Petrarca, Dante, Boccaccio, cei trei exceptionali scriitori de la finalul Evului Mediu european. Florenta, pe de alta parte, era celebra pentru patrimoniul sau arhitectural si pentru viata prospera. Este si motivul pentru care italiana a fost si inca mai este limba internationala a culturii si a artelor. De altfel, in vocabularul multor limbi au intrat, pe cale livresca,  termeni italieni, care se folosesc si in prezent.

Normele generale ale gramaticii (fara de care nici o limba nu poate rezista, de-a lungul secolelor) au fost fixate, insa, ceva mai tarziu, in perioada Renasterii, prin reforma lingvistica a cardinalului Pietro Bembo, erudit venetian, autor al unei cunoscute opere literare “Gli Asolani” (“Dialoguri despre iubire”), consacrate Lucretiei Borgia, in care foloseste o limba italiana impecabila. Prima editie a lexicului oficial al limbii italiene este publicata in anul 1612, de catre  Accademia della Crusca, volumul fiind realizat pe baza lucrarilor lui Dante, “Divina comedie”, a “Decameronului” lui Boccaccio si a operelor lui Petrarca.

Limba italiana, asadar, incepand cu exceptionala perioada a Renasterii, si-a cucerit definitiv prestigiul unei limbi de cultura. Dante, in secolul al XIII-lea, a numit italiana “limba lui si (da)”, comparand-o cu alte dialecte asemanatoare – occitana (limba oc), vorbita in sudul Frantei, Italia si in unele regiuni din Spania, si cu “limba oil” (Galia), dupa maniera de a spune “da” (si, oc, oil/oui), in aceste regiuni. Multi oameni de cultura din acea perioada, in special din zona Florentei, regiunea Toscana, s-au straduit sa slefuiasca si sa imbogateasca limba italiana, prin folosirea de neologisme si fraze complexe, dupa modelul limbii vechi latine.

In Evul Mediu, autoritatea Bisericii Catolice, care a militat constant pentru afirmarea unei singure limbi vorbite pe tot cuprinsul Peninsulei Italice, a contribuit, de asemenea, la stabilizarea toscanei literare, ca  standard al limbajului scris.

Unificarea, ca Regat, a Italiei, in anul 1860, a dus la stimularea unificarii limbii italiene scrise, numita, cu orgoliu, “la lingua toscana in bocca romana” (“limbajul toscan, pronuntat de catre urmasii Romei”). Dezvoltarea economica, politica si culturala de care s-a bucurat noul regat va facilita folosirea limbii italiene literare (standard) in administratie, comert si in zonele mai indepartate, ca Africa de Nord (Tunisia si Libia de azi), dar si in Abisinia (Etiopia) si chiar Somalia.

Chiar daca deciziile politice ale guvernului Mussolini (1922 – 1943) au dus la destramarea iluziei ca Italia va redobandi faima vechiului Imperiu Roman, precipitand si caderea monarhiei si inlocuirea regatului cu republica, in 1946,  baza cunosterii limbii italiene standard  fusese pe deplin implementata in fostele colonii italiene, un avantaj de care se bucura Italia chiar si astazi, in perioada post-coloniala.

Cu toate acestea, migrarea masiva a cetatenilor vorbitori de italiana, din patria mama, catre Vest, inceputa inca din anii 1860, determinata de revoltele muncitorilor, de suprapopularea rurala si de  centralizarea fiscala, nu a reusit sa conduca la formarea unei populatii solide, de origine italiana, pe alte meleaguri, pentru ca majoritatea cetatenilor nu veneau ca niste cuceritori, care sa isi impuna limba, ci ca nou-veniti pasnici, care trebuiau sa se supuna regulilor lingvistice din teritoriile in care se stabileau. Acesta este si motivul pentru care imigrantii italieni s-au adaptat la noile limbi, de regula engleza, spaniola sau portugheza, transmitand, mai departe, limba italiana, doar copiilor lor.

In prezent, italiana este limba oficiala a Italiei si regiunii San Marino (o republica independenta, in centrul Italiei, al treilea cel mai mic stat din Europa, dupa Vatican si Monaco), fiind si una dintre cele doua limbi oficiale folosite de catre Vatican (cealalta este latina) si una dintre cele trei limbi oficiale ale Elvetiei (celelalte doua limbi oficiale sunt germana si franceza). Italiana este vorbita si de catre comerciantii din fostele colonii italiene – Etiopia, Somalia, Libia si Tunisia.

In lume, astazi, limba italiana este vorbita de peste 66 de milioane de persoane, cele mai multe, evident, pe teritoriul Italiei, dar si de catre locuitorii cantonului Ticino, din Evetia, de catre locuitorii din zona granitei sud-estice a Frantei, precum si in mici comunitati din Slovenia si Croatia. Anumite dialecte ale acestei limbi sunt utilizate, in continuare, in Corsica, dar si in Statele Unite ale Americii, Brazilia si Argentina.

O caracteristica a limbii italiene consta si in faptul ca si-a conservat destul de bine dialectele, desi generatia tanara pare sa nu mai fie interesata de acest aspect. In partea de nord si nord-est a Italiei se vorbesc dialectele Lombard, Piemontez, Ligur (de origine galo-italiana), nefiind influentate de catre limba franceza. In zona de nord-vest (catre Venetia), dialectul predominant este cel venetian, care este raspandit pana in apropiere de Tirol. Centrul Italiei este dominat de dialectele Toscan, Marchegiano, Umbro, Abruzzese, Laziale, Molisano si Campano, in timp ce partea sudica are dialecte distincte –  Pugliese, Lucano, Maruggese, Salentino si Calabrese. Un statut special il are sarda (dialect al limbii italiene), foarte apropiat de forma limbii latine, din care a evoluat, vorbit in Sardinia (insula din Marea Mediterana).

Frumoasa limba italiana probabil ca nu si-ar fi castigat respectul de care se bucura, fara marea literatura italiana, reprezentata (in afara de scriitorii deja mentionati) de nume ilustre precum Carlo Goldoni, Giacomo Leopardi, Luigi Pirandello, Gabriele D’Anunzio (un exceptional romancier), Alberto Moravia, Dino Buzzati, Umberto Eco etc.