Limbajul politicienilor, în epoca actuală, la noi şi în alte părţi, pare că tinde să se transforme într-o adevărată “retorică a minciunii”. Trăim într-o lume tot mai dominată de iluzii, aparențe și măști – o societate a “post-adevarului” – în care minciuna își extinde influența, atât în relațiile interpersonale, cât și, mai ales, în manipularea maselor de către puteri politice, economice şi financiare. Este o realitate în care nonvaloarea devine din ce în ce mai zgomotoasă și ostentativă.
Societatea post-adevărului şi minciuna practicată pe scară largă
Conceptul de societate a “post-adevărului” (în engleză, “post-truth society”), lansat de scriitorul american Ralph Keyes, în 2004, în cartea sa, “The Post-Thruth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary life” (“Era post-adevăr: Necinstea şi decepţia în viaţa contemporană”), se referă la o stare a discursului public în care faptele obiective și adevărul devin mai puțin importante în formarea opiniei publice, decât apelul la emoții și convingeri personale. Într-o astfel de societate, adevărul este relativizat, iar accentul cade mai mult pe percepții decât pe realitatea verificabilă.
Cuvântul “post-truth” a fost popularizat în special după 2016, fiind inclus în dicționarele Oxford, care l-au desemnat chiar “cuvântul anului”, definindu-l ca : “termen care vizează circumstanţele în care faptele obiective sunt mai puțin influente în modelarea opiniei publice decât apelurile la emoție și la credințe personale”.
În această perioadă, în fiecare zi asistăm, prin intermediul mass-media, la confruntări și polemici prezentate drept “dezbateri”, care seamănă mai degrabă cu un teatru absurd. Interlocutorii par să vorbească unii pe lângă alții, repetându-și replicile în mod agresiv și incoerent, ca și cum fiecare și-ar spune propria “lecție”, şi-ar interpreta “rolul” într-un spectacol fără sens. În acest context, devine evident că “emoția”, chiar și atunci când este falsă, este folosită ca principal instrument de manipulare.
Minciuna, practicată pe scară largă în discursul public, are deja consecințe morale profunde asupra vieții individuale și sociale. Aceasta corupe, inevitabil, sistemul de valori care ar trebui să stea la baza funcționării lumii în care trăim.
Un pericol și mai grav, avertizează tot mai multe voci, constă nu doar în substituirea adevărului cu minciuna, ci în indiferența publicului larg față de diferențierea dintre adevăr și fals. Cei mai mulți sunt atrași nu de o înțelegere corectă a realității, ci de satisfacția oferită de informațiile care le confirmă propriile așteptări, indiferent de veridicitatea acestora.
Limbajul politicienilor – principalele caracteristici ale discursului public
Limbajul politicienilor este un instrument esențial pentru influențarea opiniei publice, pentru construirea imaginii personale și transmiterea mesajelor politice. Acesta are anumite caracteristici distincte, menite să conducă spre diverse scopuri, adesea balansând între simplism și ambiguitate, intre aparenta sinceritate și manipulare. Iată câteva aspecte uşor de identificat în limbajul policienilor, dacă suntem atenţi:
Retorica populistă
Politicienii apelează adesea la un limbaj care reflectă preocupările și frustrările oamenilor obișnuiți, poziționându-se drept reprezentanți ai “poporului” împotriva asa-ziselor “elite”. “Voi fi vocea celor care au fost ignorați prea mult timp!”, obişnuiesc aceştia să spună/ să repete cu infatuare sau simulând devotamentul faţă de cauza celor mulţi, mai ales când “interesele” lor, ale politicienilor, devin stringente.
Limbajul politicienilor şi ambiguitatea intenţionată
Politicienii folosesc, de obicei, un limbaj vag, pentru a evita angajamente ferme sau pentru a permite interpretări multiple ale declarațiilor lor. Exemplu: “Vom analiza toate opțiunile pentru a rezolva această problemă” – fără a detalia soluțiile concrete.
Evitarea răspunsurilor directe
Politicienii evită frecvent să răspundă clar la întrebările incomode, preferând să redirecționeze discuția către alte subiecte sau să răspundă cu generalități. Dacă sunt întrebaţi, de pildă, despre vreun “scandal”, o situaţie incomodă pentru ei, vor folosi, cu siguranţă, un clişeu consacrat: “Ne concentrăm pe problemele importante pentru cetățeni, nu pe speculații!” sau “Nu știam despre asta!”, negând vehement orice răspundere personală.
Folosirea excesivă a limbajului persuasiv
Limbajul politicienilor este “înţesat” de apeluri emoționale, de exagerări și termeni care vor să inspire încredere, speranță sau solidaritate, motiv pentru care apelează sistematic la cuvinte precum “schimbare”, “progres”, “viitor mai bun”, “unitate” etc., pentru a câștiga simpatia publicului.
Exagerări și hiperbole
Declarațiile politice includ frecvent exagerări pentru a amplifica realizările proprii sau pentru a evidenția eșecurile adversarilor. De exemplu: “Aceasta este cea mai mare reformă din istoria țării!”, “Este pentru prima dată când se ajunge la asemenea rezultate” etc. – chiar dacă faptele nu susțin afirmațiile.
Promisiuni generoase, dar vagi, în limbajul politicienilor
Oamenii politici fac deseori promisiuni care sună bine, dar care sunt formulate fără detalii precise despre implementare – “Vom crește semnificativ salariile!”, “Vom eradica sărăcia în următorii 5 ani!” “Vom dezvolta sectorul economic!”, “Vom construi rapid spitale, școli şi locuințe!”, “Vom reforma!” etc., fără a explica sursa fondurilor sau mecanismele exacte.
Limbajul politicienilor şi eufemismele
Pentru a diminua impactul negativ al unor subiecte, politicienii folosesc eufemisme (a căror interpretare rămâne relativ ambiguă pentru destinatari) sau termeni tehnici, care să “îmbrace” problemele sensibile, să atenueze realităţi neconvenabile, altfel spus, să altereze realitatea – în loc de “tăieri bugetare”, politicienii vor spune “optimizare fiscală”, în loc de “război”, “operaţiune militară specială”, “mijloace mai puţin legale”, în loc de “furt”, “eliberat din funcţie”, pentru cineva care a fost concediat etc.
Atașarea de “etichete” adversarilor
Se poate observa, în limbajul politicienilor, şi obiceiul de a ataşa “etichete” negative adversarilor, cu scopul de a-i discredita sau pentru a influența percepția publicului despre aceștia, în spiritul unui machiavelism revigorat, se pare, în epoca noastră (“scopul scuză mijloacele”). Etichete precum “trădător”, “corupt”, “vândut”, “elitist”, “radical” etc. revin obsesiv în discursul public, intenţia fiind, evident “executarea”publică a oricărui opozant.
Se creează cu obstinaţie “țapi ispășitori” – adversarii politici, „birocrația”, evenimente de care se detaşează fără scrupule, cum ar fi: „Criza economică este cauzată exclusiv de guvernarea anterioară!” – deși adesea este vorba de o combinație de factori.
Apelul la statistici și fapte selectate
Politicienii utilizează cifre și fapte care le susțin punctele de vedere, ignorând alte informații relevante sau contradictorii, care arată o imagine diferită. De exemplu: „Șomajul este la cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu!” – dar fără a menționa rata subocupării sau precaritatea locurilor de muncă oferite.
Invocarea valorilor universale
Un limbajul politicienilor pot fi auziţi adesea termeni precum „libertate”, „dreptate”, „egalitate”, „patriotism” etc., scopul fiind acela de a legitima pozițiile politice și pentru a crea o legătură emoțională cu publicul – “Tot ce facem este pentru a proteja libertatea și viitorul generațiilor următoare”, declamă aceştia cu patetism “cațavencian”.
Limbajul politicienilor – o “contrucție” redundantă de “dușmani comuni”
Pentru a mobiliza sprijinul de care au nevoie, politicienii identifică de multe ori o „amenințare” externă sau internă, cum ar fi adversarii politici, migrația, birocrația sau alte grupuri – de pildă, “Elitele globaliste sunt cele care vă fură viitorul!” s.a.m.d.
Limbajul politicienilor şi tehnicile de distragere
Când un subiect devine incomod, politicienii folosesc, fără excepţie, declarații șocante sau subiecte secundare, pentru a devia atenția publicului. Întrebați, de exemplu, despre o criză economică, pot răspunde atacând adversarii sau schimbând tema către “realizările” proprii.
Limbajul politicienilor – o contorsionare continuă a realităţii. De ce mint politicienii?
Minciunile politicienilor sunt un subiect des întâlnit în discuțiile despre etică și guvernare. Motivele pentru care politicienii mint sunt variate și depind de contextul în care se află acestia, iar minciunile pot lua forme subtile (exagerări, omisiuni) sau evidente (afirmații complet false). Acestea apar din dorința de a obține putere, de a-și proteja imaginea, de a influența opinia publică sau de a evita consecințe negative. Iată câteva dintre resorturile minciunii în discursul public:
- pentru a câștiga sprijin electoral, promiţând lucruri despre care ştiu că nu le vor respecta;
- pentru a-și proteja cariera sau imaginea publică, mai ales în situații de criză (de exemplu, negarea implicării într-un scandal de corupție sau în ascunderea unor date sensibile, cum ar fi o criză financiară iminentă);
- politicienii distorsionează adevărul pentru a influența modul în care publicul percepe un eveniment sau o orientare politică, pentru a manipula;
- Pentru a păstra alianțe și sprijin politic, pentru a ascunde adevărul în numele unui aşa-zis “bine public”.
Limbajul politicienilor şi consecințele minciunilor politice
Prezența ostentativă a minciunii în limbajul politicienilor poate avea consecinţe devastatoare asupra evoluţiei unei societăţi şi asupra existenţei individuale, pentru că este pervertit sistemul de valori care ar trebui să stea la baza lumii în care trăim.
Repetarea minciunilor, proliferarea dezinformării afectează încrederea oamenilor în sistemele democratice și în instituțiile publice, alimentează conflictele dintre grupurile sociale sau politice, generează decizii greşite, iar costurile economice şi sociale pot fi catastrofale.
Contracararea unei astfel de situaţii necesită un efort colectiv din partea cetățenilor, a liderilor politici, instituțiilor media și a platformelor digitale, pentru a restaura importanța adevărului și a faptelor obiective în viața societătii, cu atât mai mult cu cât, spun psihologii, se dezvoltă, în timp, o veritabilă plăcere a manipulării la cel care minte.
Este esențial ca publicul larg, să dezvolte un simț critic, să respingă, cu luciditate, rutina şi succesul facil, să refuze uniformizarea și să analizeze cu atenție nu doar cuvintele, ci și faptele, pentru a nu se crea o “spirală a minciunii”, în care o minoritate să domine şi să controleze fără scrupule o întreagă societate.
Limbajul politicienilor şi Sindromul Pinocchio
Psihologii vorbesc despre un “Sindrom Pinocchio” (de la numele personajului căruia îi creştea nasul la fiecare minciună) manifestat de politicienii care apelează la “empatie”, “grijă”, “compasiune”, ca la un paravan menit să ascundă interese meschine. Acest fenomen explică și comportamentul lor din perioada post-glorie, când aleg să se prezinte drept “neînțeleși” sau “victime” ale împrejurărilor nefavorabile.
Unul dintre factorii care alimentează tentaţia de a minţi este instinctul de conservare, care generează iluzia că distorsionarea adevărului sau omisiunea pot asigura un trai mai confortabil şi un succes mai uşor. Mai îngrijorător este însă faptul că, odată cu trecerea timpului, această practică poate crea o plăcere sau chiar o dependență de manipulare, fără ca persoana în cauză să resimtă vreo culpabilitate.
Sindromul Pinocchio, în cazul politicienilor, presupune şi o retorică a minciunii tot mai sofisticată, iar discursurile publice nu doar că apelează la un limbaj agresiv, redundant sau stereotip, dar sunt și atent „construite” din punct de vedere tehnic, incluzând obligatoriu minciuna, într-o formă premeditată, indiferent cum s-ar numi aceasta – neadevăr, omisiune, falsificare, populism, propagandă, dezinformare.
“Oamenii bine informați sunt cetățeni, cei dezinformați devin supuși”…
Probabil că există şi oameni politici oneşti, dar sociologii şi psihologii avertizează că, în prezent, limbajul politicienilor a dus la banalizarea minciunii și la acceptarea acesteia ca parte firească a sistemului politic – fapt la fel de periculos precum minciuna în sine.
Într-o lume interconectată ca cea de astăzi, Internetul și mass-media facilitează o proliferare necontrolată a minciunilor și a știrilor false, reprezentând un risc major pentru sănătatea oricărei societăți. Pentru a evita capcanele iluziilor și manipulării, este esențială o educație solidă, o cultură bine fundamentată și valori individuale puternice.
Statisticile arată că, în ultimul deceniu, volumul informațiilor primite de o persoană prin mass-media a crescut de 30 de ori. Acest fenomen, numit uneori „info-obezitate”, se traduce printr-un surplus de date – comentarii, imagini, dezbateri, videoclipuri – care, dacă nu sunt corect filtrate, pot afecta raționamentul și induce „emoții oarbe”.
Astăzi, nu mai vorbim despre un „adevăr” clar definit, ci despre o multitudine de perspective diseminate într-un ritm amețitor, care lasă tot mai puțin loc raționalității. Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a naviga cu discernământ între adevăr și minciună, între rațiune și emoție. „Oamenii bine informați sunt cetățeni, cei dezinformați (n.n. manipulaţi) devin supuși” ( Alfred Sauvy).
