Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut “Poemele luminii” (1919), al scriitorului Lucian Blaga, situându-l pe acesta, încă de la început, într-o poziţie singulară, în peisajul poeziei româneşti interbelice, deoarece sunt prezente aici, într-o formă concentrată, toate elementele programului expresionist – sentimentul absolutului, exacerbarea eului creator, elanul vitalist, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului etc. – dar si ale imaginarului său poetic.
De altfel, însuşi scriitorul mărturisea că: “De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.
Ipostazele discursului liric, originalitatea imaginilor, asociate cu o mare profunzime si prospeţime a expresiei, noutatea prozodică sunt tot atâtea elemente datorită cărora Lucian Blaga a fost considerat “Primul mare poet care reuşeşte să sincronizeze în mod definitiv formele poetice româneşti cu cele europene” (Marin Mincu).
Lucian Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – valoarea de artă poetică
Considerată a fi arta poetică blagiană prin excelenţă, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă o viziune despre lume, despre cunoaşterea poetică şi posibilităţile de realizare ale acesteia, viziune care va deveni emblematică pentru întreaga creaţie a lui Lucian Blaga. “Misterul” este o noţiune-cheie în gândirea poetică şi filosofică a acestui scriitor interbelic, iar “cunoaşterea”, consideră autorul, se poate circumscrie pe două direcţii: cunoaşterea “paradisiacă” (de tip logic, raţional, care elucidează misterul) şi “luciferică” (de tip poetic, intuitiv, opusă celei paradisiace).
Evident, poezia blagiană precedă, în mare parte, filosofia cuprinsă în “Trilogii” (Trilogia cunoaşterii, Trilogia valorilor si Trilogia culturii) şi, oricum, cele două aspecte (poezia si filosofia) nu se confundă , fiindcă, dincolo de unele formulări metaforice comune, fiecare utilizează modalităţi proprii de expresie. Ambele dovedesc, însă, acelaşi mod de înţelegere a Universului. Iar convingerea poetului, aşa cum a exprimat-o încă din volumul de aforisme “Pietre pentru templul meu”, este că: “Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”.
Pe de altă parte, se poate constata că un loc privilegiat, în volumul de debut al lui Lucian Blaga, “Poemele luminii”, este ocupat de metafora “luminii”, o metaforă polivalentă, semnificând deopotrivă viaţa, cunoaşterea, erosul, sacralitatea, emblemă a unei atitudini lirice lipsite de scepticism şi care contribuie constant la conturarea unui mit al transcendenţei: “De fiecare dată când există o metaforă, există, fără îndoială, undeva, un soare, dar de fiecare dată când există un soare, metafora a şi început” (Paul Ricoeur, “Metafora vie”).
Nenumărate sunt ipostazele “luminii” în lirica blagiană: “sete de lume şi soare” (“Lumina”), “valuri de lumină” (“Vreau să joc”), “soare în răsărit” (“La mare”), “soare viu în patimi” (“Linişte”), “spre soare râd” (“Lumina raiului”) etc.
S-ar putea spune că traiectoria acestei metafore (a luminii) urmează, într-un fel, de-a lungul întregii creaţii blagiene, direcţia rotirii în jurul soarelui, cunoscând momente de strălucire, de frenezie chiar, dar şi estompări, latenţe, treceri în regimul nocturn al imaginii, o pendulare continuă între apolinic (linişte, echilibru) şi dionisiac (elan vitalist).
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – structură si semnificaţii
Ceea ce frapează, încă de la început, în arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, este marea densitate metaforică. Metafora nu mai apare ca o simplă figură de stil, ci este instrument de cunoaştere – “suspendă înţelesuri şi proclamă altele” (Lucian Blaga, “Geneza metaforei şi sensul culturii”).
“Corola de minuni”, “lumina”, misterul, “florile”, “ochii”, “buzele”, “mormintele” sunt tot atâtea metafore, componente ale unei structuri metaforice de ansamblu (o metaforă globală) – o structură contradictorie, realizată pe baza opoziţiei “eu” – “altii” şi amplificată de o construcţie sintactică adversativă (“dar eu”) şi de una cauzală: “Eu nu strivesc corola de minuni… căci eu iubesc”.
Aceste conjuncţii (“dar”, “căci”) marchează, de altfel, şi cele trei mari secvenţe ale textului. Prima dintre ele (versurile 1-8) debutează cu o construcţie verbală negativă, o reluare emfatică a titlului (“Eu nu strivesc…”), amplificată, în versul al doilea, printr-o alta (“şi nu ucid”), urmată de verbul “sugrumă”, pus în relaţie cu “lumina altora” (“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte/ lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”).
“Corola de minuni” este metafora revelatorie centrală (“o inchidere care se deschide”, Dictionarul de simboluri), reluată în text prin alte formulări metaforice: ”taina”, “nepătrunsul ascuns”, tot ce-i neînţeles”, “neînţelesuri şi mai mari”. “Corola de minuni” înseamnă “”flori, ochi, buze ori morminte”, adică elemente vegetale, simbolizând o existenţă ingenuă (flori), “ochi” – simboluri ale conştiinţei umane reflexive, “buze”, sugerând rostirea şi sărutul, “morminte” – incluzând marea taină a morţii.
Misterul sporeşte sub ochii poetului, “privirea” având rolul de a stabili o relaţie între “eu” şi univers. De altfel, în întreaga creaţie a lui Lucian Blaga predomină percepţia vizuală. Planurile se mută treptat dinspre exterior spre interior, dinspre universul concret spre abstractul imaginarului. “Privirea” devine “cuvânt”, pentru a putea fixa durabil ceea ce încearcă să se sustragă.
Poetul nu face nicio încercare de explicare a “neînţelesului”, care nu poate fi “sugrumat”, “ucis” decât cu “mintea”, deci printr-o tentativă de explicare raţională. “Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns” este, în acest context, o metaforă uşor de descifrat, sinonimă cu raţiunea.
A doua secvenţă lirică (versurile 9-18), din această artă poetică a lui Lucian Blaga, reia metafora “luminii”, dar cu o altă deschidere, printr-o echivalare metaforică inversă, însemnând intuiţie, imaginaţie, participare la misterul cosmic. “Lumina” poetului este un mijloc de cunoaştere a esenţelor, care, la rândul lor, sunt generatoare de mister. Acest al doilea sens al “luminii” este susţinut în text de atributul “sfânt” (“sfânt mister”) şi de substantivul “fiori” (“largi fiori de sfânt mister”), sinonim al emoţiei.
Este interesant de observat, în această a doua secvenţă, locul central pe care-l ocupă, într-o serie de metafore, o amplă comparaţie: “şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu/ întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/sub ochii mei”. O astfel de comparaţie dezvăluie un al treilea înţeles al “luminii” – o “lumină” care nu limpezeşte noaptea, ci îi sporeşte taina.
Ultimele două versuri – “căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte” – se constituie ca o secvenţă distinctă, în măsura în care intră într-o relaţie sintactică de cauzalitate cu primele două, constatându-se că dubla negaţie (“nu strivesc”, “nu ucid”) se încheie cu o afirmaţie (“eu iubesc”) şi cu un puternic sentiment care reuneşte toate elementele existenţei fenomenale, prin conjuncţia coordonatoare “şi”. Aceasta succesiune a imaginilor poetice produce o iradiere regresivă a sensului simbolic, dinspre final asupra întregii poezii.
Trebuie remarcată, de asemenea, frecvenţa pronumelui personal “eu” (de cinci ori de-a lungul poeziei) – o exacerbare a subiectivităţii, in spirit expresionist – ca şi adjectivele posesive din structurile “calea mea”, “lumina mea”, “ochii mei”, prin care poetul îşi proiectează şi îşi regăseşte imaginea pretutindeni, afirmându-şi liric existenţa.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga – Concluzii
La momentul publicării, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, a surprins nu numai prin originalitatea viziunii artistice, ci şi prin cultivarea versului liber (prezent, mai înainte, sporadic, în lirica lui Alexandru Macedonski), vers ce respectă ritmul ideii şi este în perfect acord cu conţinutul textului.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, nu este o artă poetică în sens tradiţional, deoarece exprimă o viziune inedită asupra cunoaşterii (cunoaşterea luciferică) şi asupra relaţiei dintre eul liric şi univers, aspecte care vor deveni constante ale liricii blagiene, de la “Poemele luminii”, până la ultimele volume.
Dacă Tudor Arghezi pune accent pe “mesajul “, pe rolul si rostul poeziei si al poetului, dacă Ion Barbu elogiază creaţia ca pe “un semn al minţii”, o prelungire a “domeniului divin al geometriei”, Lucian Blaga insistă pe integrarea subiectivă a eului liric în existenţa universală.
Părerea unanim acceptată în critica literară este că autorul “Poemelor luminii” a revoluţionat poezia românească nu numai prin depăşirea canoanelor ce ţin de versificaţia tradiţională, ci şi prin lărgirea câmpului imaginaţiei poetice.
Deşi format în atmosfera expresionismului german, Lucian Blaga şi-a creat propriul “expresionism”, generat de înclinaţiile, sensibilitatea şi convingerile sale: “În expresionism, Lucian Blaga şi-a recunoscut, de fapt, tendinţe dintre cele mai adânci ale propriului spirit” (George Gana).
Cuvântul poetic blagian nu “funcţionează” niciodată în abstract, cuvântul îşi creează propriul univers simbolico-imaginar, devenind prin el însuşi creator de poezie, uneori tinzând spre refacerea funcţiei mitice a limbajului, alteori afirmându-se ca expresie a unei plenitudini, a unei stări de armonie cu universul. În viziunea lui Lucian Blaga (în descendenţă goetheană), condiţia esenţială a poeziei este tensiunea, “rana” spirituală, care trebuie să stea la baza oricărui act de creaţie: “Căci are un suflet şi piatra inertă/ cât timp neîmplinire lăuntrică poartă,/ dar fără de-o rană, făptura e moartă” (“Columna lui Memnon”).
, al scriitorului Lucian Blaga){kind=link}
“Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”-
aforism splendid pentru un literat, penibil pentru un filosof.