Modernismul este un concept care se defineşte în opoziţie cu tradiţionalismul şi, în sensul cel mai larg al termenului, “se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi de creaţie, care convin epocii recente, altfel spus “moderne”, în condiţii istorice date”, după cum afirma criticul literar şi eseistul Adrian Marino, în studiul “Modern. Modernism. Modernitate”. Orice mişcare ideologică, artistică, literară, care, în mod spontan sau programat, se rupe de tradiţie sau chiar o neagă, optând pentru atitudini, modalităţi de gândire şi de expresie anticonservatoare, se situează pe direcţia modernismului.

Între termenii modern, modernism, modernitate exista diferenţe de nuanţă, modern (din latinescul “modo” – recent) având un sens mai cuprinzător, în cultură referindu-se la tot ce este diferit de tradiţie; modernism (un derivat de la modern, cu acelaşi etimon latin) este o denumire generică dată, în cultura occidentală, tendinţelor, mişcărilor, experimentelor artistice novatoare, manifestate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar modernitatea este un termen mai imprecis în cultură, vizând ansamblul trăsăturilor care definesc spiritul modern.

Modernismul în cultura occidentală

Modernismul in literatura

Modernismul, raportat la culturile occidentale, este o direcţie extrem de eterogenă, subordonând curente literare dintre cele mai diverse: simbolismul, expresionismul, futurismul, apoi curentele literare avangardiste din primele două decenii ale secolului al XX-lea – dadaismul, suprarealismul, cubismul, abstracţionismul, ermetismul etc., cu prelungiri şi în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. În pofida diversităţii şi a diferenţelor majore, ceea ce au în comun toate acestea vizează nonconformismul, negarea tradiţiei, adeseori în forme virulente, inovaţia la nivelul limbajului şi eliberarea de orice constrângere formală, afirmarea unei subiectivităţi accentuate, echivocul noţional etc.

Despre literatura începutului de secol XX, Eugen Ionescu, celebrul scriitor de limba franceză, de origine română, deschizător de drumuri în teatrul absurdului, afirma într-un “Discurs despre avangardă” că a fost “conştientizarea şi dirijarea unei schimbări care trebuia să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuia, într-adevăr, să schimbe totul” şi că “în timp ce majoritatea artiştilor, a gânditorilor îşi închipuie că sunt ai vremii lor, autorul rebel (avangardist) e conştient că e împotriva timpului său”.

Modernismul în literatura română

Eugen Lovinescu, Revista Sburatorul si modernismul interbelic

Modernismul în literatura română se defineşte în termeni specifici, având în vedere că, în istoria şi în critica literară, acest concept – modernismul – se foloseşte la noi cu referire la perioada interbelică, fiind teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar, conducător al revistei “Sburătorul” (1919-1922, 1926-1927), în paginile căreia au şi fost promovate opere moderniste.

În viziunea lui Eugen Lovinescu, influenţat de filosofia francezului Gabriel Tarde, există un “saeculum”, adică un “spirit al veacului”, definit ca “o totalitate de condiţii materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene, într-o epocă dată”. În virtutea acestui “spirit al veacului”, există o “lege a sincronismului”, bazată pe o primă etapă a “imitaţiei” culturilor apusene.

Mai exact, Eugen Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice mai întâi prin imitaţie, deoarece “orice formă de artă apărută într-un centru cultural dezvoltat se propagă aproape instantaneu peste toată Europa”, ulterior sincronizarea producând “mutaţii” ale valorilor estetice, având în vedere că valorile artistice nu sunt imuabile, iar frumosul nu se defineşte la fel pentru toate timpurile şi spaţiile culturale. O teorie contestată de tradiţionalisti, la vremea respectivă.

Gândirea critică a lui Eugen Lovinescu, precum şi literatura nouă, de factură modernistă, au exercitat o influenţă benefică asupra literaturii româneşti interbelice, considerată un moment de vârf în cultura românească, atât în poezie, cât şi în proză.

Modernismul în literatura română interbelică a dus la lărgirea fără precedent a orizontului tematic şi de viziune, a impus formule literare noi şi este prima desprindere categorică de prelungirile tradiţionalismului secolului al XIX-lea. În poezie, expresionismul şi suprarealismul, ermetismul, poezia chtonică (a teluricului) sau a fiorului metafizic, din operele unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, au fost şi au rămas repere valorice până astăzi.

Modernismul în literatura română interbelică – Lucian Blaga şi expresionismul german

Lucian Blaga si Regina Maria

Primul mare poet român “care reuşeşte să sincronizeze în mod definitiv formele poetice româneşti cu cele europene” (Marin Mincu) este Lucian Blaga, a cărui poezie, cel puţin cea din primele volume – “Poemele luminii” (1919) şi “Paşii profetului” (1921) – stă sub semnul expresionismului german, implicit al modernismului. Din expresionism vin, în lirica blagiană, sentimentul absolutului, exacerbarea eului, elanul dionisiac, interesul pentru fondul mitic primitiv, spiritualizarea peisajului. Poetul însuşi mărturisea, în “Filosofia stiulului”, că “De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.

Modernismul blagian se manifestă deopotrivă la nivelul conţinutului şi al viziunii poetice, şi la nivel formal. Temele literare frecvente în etapa de început a creaţiei sale sunt: misterul universal, iubirea, timpul, trăirea vitalistă etc. De altfel, prima poezie, a primului volum, “Poemele luminii”, aşază eul creator, prin metaforele revelatorii (care “revelează” latura ascunsă a lucrurilor, îmbogăţind cu noi sensuri realitatea din care se inspiră), sub semnul misterului care trebuie “protejat” şi transformat într-un mister şi mai mare: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric” (“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

Lucian Blaga, Catrenele dragostei

În contextul unei astfel de percepţii a lumii, sufletul este cuprins de elanuri titanice: “O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/Să nu se simtă Dumnezeu/în mine/un rob în temniţă – încătuşat./Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă/decât cer,/deasupra cer,/şi cer sub mine -/şi-aprins în valuri de lumină/să joc/străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/să nu cârtească:/”Sunt rob în temniţă!” (“Vreau să joc”).

În volumele ulterioare – În marea trecere, Lauda somnului – frenezia diosiniacă este înlocuită treptat cu tristeţea metafizică, “lumina”, metaforă centrală în opera lui Lucian Blaga, trecând în plan secund, pentru ca alte motive literare să fie privilegiate – noaptea, somnul, tăcerea, umbra. Viziunea artistică specifică esteticii expresioniste nu dispare, dar este valorificată dintr-o altă perspectivă, mai întunecată, aceea a dispariţiei universului paradisiac: “Cocoşi apocaliptici tot strigă,/tot strigă din sate româneşti./Fântânile nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti./Păsări ca nişte/îngeri de apă/marea pe ţărmuri aduce./Pe mal – cu tămâie în păr/Isus sângerează lăuntric/din cele şapte cuvinte/de pe cruce.”(Peisaj transcendent).

Expresioniste sunt, în poezia lui Lucian Blaga, şi intelectualizarea emoţiei, spiritualizarea peisajului, percepţia lumii sub semnul unităţii contrariilor (coincidentia oppositorum): “De unde-şi are raiul – lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/cu flăcările lui!”.

Chiar dacă în volumele următoare – La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte – Lucian Blaga se întoarce spre un univers mai echilibrat, redescoperind “sufletul satului”, miturile autohtone, erosul, fragilitatea fiinţei umane supuse trecerii, lirica sa rămâne, în esenţă, reflexivă, interiorizată, modernismul său schimbând în mod esenţial drumul poeziei româneşti, tot mai apropiat de modernismul european.

Citește și:  Un posibil profil spiritual al romanului – suflet latin/suflet slav

Tudor Arghezi – poeta artifex, intre modernism şi tradiţionalism

Modernismul interbelic,Tudor Arghezi

Ipostaza de “poeta artifex” (“poetul meşteşugar”) cu care critica literară l-a asociat mereu pe Tudor Arghezi, scriitor din perioada interbelică, se referă la felul în care se reunesc, în opera sa, “slova de foc” (cuvântul spontan, inspirat) şi “slova făurită” (expresia elaborată, căutată), aşa cum autorul însuşi recunoaşte prin metaforele citate anterior, din cea mai cunoscută poezie programatică argheziană – “ Testament” – care deschide volumul de debut “Cuvinte potrivite”, din 1927.

Fără a-l putea raporta pe Tudor Arghezi la un anumit curent literar, opera sa, ilustrată prin volume precum “Cuvinte potrivite”, “Flori de mucigai”, “Versuri de seară”, ciclul Psalmi etc. – reuneşte modernismul şi tradiţionalismul interbelic într-o expresie poetică inconfundabilă.

Teme consacrate ale literaturii – condiţia creatorului, relaţia cu sacrul, universul rural, iubirea, jocul etc. – sunt valorificate şi exprimate într-un limbaj de o excepţională modernitate, bazat pe metaforă, sugestie, ambiguitate, pe sensuri surprinzătoare pe care le dobândesc cuvintele în contexte neaşteptate. Alte teme – creştinismul în ruină, urâtul, starea agonică, însingurarea, coborârea “ad inferos” corespund aşa-numitelor “categorii negative”, obsesiv cultivate de modernismul european.

Cel mai pregnant aspect de modernitate adus de Tudor Arghezi în poezia românească interbelică este “estetica urâtului”, după modelul scriitorului francez Charles Baudelaire, în “Les fleures du mal” (“Florile răului”). Aşa cum Baudelaire s-a inspirat din lumea periferiei pariziene, Arghezi a căutat “frumosul” în zonele abjecte ale închisorii, periferiei, tansformând trivialul, grotescul, în valori estetice, surprinzând, cum afirma criticul George Călinescu, “suavitatea sub expresia de mahala”.

De fapt, marea îndrăzneală a lui Arghezi, pe linia modernismului, a fost de a apela, în poezie, la cuvinte considerate a fi nepoetice: “Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal“. Relevante pentru puterea poeziei de a transforma “urâtul” în valori estetice, prin talentul scriitorului, pot fi, de exemplu, poeziile din volumul “Flori de mucigai”: “În frig şi noroi/Trec hoţii-n convoi, câte doi,/Cu lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare./Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din două hârdaie.” (Cina). Sunt “stihuri” scrise “cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate” (“Flori de mucigai’).

Modernismul arghezian este prezent şi în ciclul celor 16 Psalmi, mai ales la nivelul atitudinii, al viziunii poetice şi al limbajului, deşi psalmul, ca specie literară, ţine de tradiţionalism. Oscilând între “credinţă” şi “tăgadă”, poetul abordează tema relaţiei dintre om şi divinitate dintr-o perspectivă problematizantă, filosofică: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.

Modernismul poeziei lui Tudor Arghezi, manifestat în alt sens decât modernismul expresionist al lui Lucian Blaga, fixează o contribuţie decisivă la înnoirea lirismului românesc interbelic.

Ion Barbu – poetul ermetic, din “locul luminos” în care geometria se întâlneşte cu poezia

Modernismul interbelic, Ion Barbu, Joc secund

Ion Barbu (pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian), ajuns în universul poeziei după ce îşi consolidase renumele de matematician, este “modernistul” prin excelenţă. “Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor si prea putin ca poet – mărturisea Ion Barbu într-un interviu – si numai atât cât poezia aminteste de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii acesti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneste cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein, care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem si noi (vezi sincronismul d-lui E. Lovinescu) concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru aceasta, visul este o nouă sursă de inspiraţie. Ca si în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg si întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul care, în cazul nostru, devine un infrarealism”.

Autor a numai două volume de poezii – “După melci” (1921) şi “ Joc secund” (1930) – Ion Barbu, pornind de la modelul poeziei franceze parnasiene, trecând printr-o etapă “baladic-orientală” (ilustrată de creaţii precum “Riga Crypto şi lapona Enigel”, “Domnişoara Hus”, “Isarlâk” etc.), în care structura narativă a baladei culte îi serveşte ca pretext pentru dezvoltarea unor ample alegorii despre cunoaştere, iubire, timp, atinge apogeul modernităţii prin poezia ermetică (“Joc secund”, “Oul dogmatic”, “Uvedenrode”, “Ritmuri pentru nunţile necesare” etc.).

Modernismul lui Ion Barbu se caracterizează, la nivelul limbajului, printr-o accentuată încifrare a metaforelor şi simbolurilor, iar la nivelul conţinutului, dincolo de temele dense în semnificaţii, prin permanentul drum simbolic, spiritual şi iniţiatic, intre apolinic (în sensul armoniei, echilibrului, raţiunii) şi dionisiac (elan vitalist, exces, hybris). Metaforele pentru cele două ipostaze contradictorii sunt, de exemplu, “castelul de gheaţă” al gândirii şi “caldul ţinut de miazăzi” al sentimentului. al cunoaşterii prin simţuri (patronată de Venus) şi prin contemplaţie (al cărei simbol este zeul Mercur).

Pe această idee se construieşte, cu o mare densitate de simboluri, şi cea mai cunoscută baladă cultă a lui Ion Barbu – “Riga Crypto şi lapona Enigel” – o poveste de iubire imposibilă, intre Crypto, “regele” ciupercilor, “inimă ascunsă” şi o fată din Laponia, Enigel, pornită în căutarea idealului şi a sensului existenţial, spre Sudul însorit. Un fel de “Luceafăr întors”.

Modernismul barbian este cel mai elocvent exprimat însă în poeziile sale ermetice, în care discursul liric este încifrat în simboluri şi metafore (după modelul francezilor Stephane Mallarme şi Paul Valery). “Joc secund”, de exemplu, este o astfel de expresie metaforică şi ermetică a ideii că poezia (prin care poetul repetă “jocul prim”, jocul divin) este imaginea unei lumi “purificate în spirit până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/În grupurile apei, un joc secund, mai pur”.

Literatura, traditionalism si modernism

Din perspectiva literaturii de astăzi, modernismul literaturii româneşti interbelice, manifestat în poezie şi în proză deopotrivă, efortul de sincronizare cu literatura occidentală, asimilarea firească şi originală a unor formule literare inovatoare, şansa ivirii unor talente excepţionale, toate au marcat valoric evoluţia culturii româneşti, care a trebuit să facă mereu, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cel puţin, efortul de a recupera sau de a arde etape, pentru a nu rămâne o cultură izolată şi inerţială.

Avatarurile poeziei moderne, incluzând sub acest concept modernismul interbelic, neomodernismul anilor 1960-1980, postmodernismul de după 1980, nu ar fi dus literatura română în rândul marilor culturi, fără opera unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

După cum sublinia Mircea Scarlat, în “Istoria poeziei romaneşti”, “Acţiunea modelatoare a operelor lăsate de Arghezi, Barbu, Blaga va fi îndelungată, cei trei scriitori rămânând, până astăzi, clasici necontestaţi ai modernismului poetic românesc, nu doar în sensul exemplarităţii, ci şi în acela (mai profitabil în dezvoltarea literaturii) al stimulării energiilor creatoare vizând diferenţierea. […] Provocatoare la data apariţiei, operele lor au devenit, în timp, elemente de stabilitate în sistemul complex al poeziei naţionale”.

Loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.