Luna, singurul satelit natural al Pământului, fascinantă şi misterioasă, ne însoţeşte permanent, face parte din peisajul nostru nocturn, ne captivează. Fără ea, Terra ar fi arătat altfel, formele complexe de viaţă nu ar fi apărut niciodată. “Stăpână supremă a melancoliei”, cum o numea Shakespeare, Selena (numele grecesc al Lunii, cu sensul de “strălucire”, “splendoare”) a provocat imaginaţia oamenilor, care au construit în jurul imaginii ei mituri, credinţe, superstiţii.
Indiferent de ipostazele în care se arată privirii noastre – Lună plină, Lună nouă, pătrar – Luna are o faţă văzută şi alta nevăzută, una luminoasă, benefică şi alta ascunsă, neliniştitoare.
Aceste două feţe se regăsesc, încă din antichitate, şi în cele două reprezentări mitologice – Selena (asociată cu Luna nouă, cu lumina, bunăvoinţa, tandreţea, maternitatea) şi Hecate (zeiţa greacă a Lunii Noi şi a răscrucilor, care avea trei capete, fiecare privind în altă direcţie, simbol al sfârşitului şi al renaşterii) – ipostaze legate de faptul că oamenii au simţit, încă din cele mai vechi timpuri, că Luna ne influenţează ritmurile biologice, energiile, sentimentele, instinctele, emoţiile.
Iată 10 aspecte fascinante despre faţa văzută şi cea nevăzută a Lunii, unele dintre acestea intrigându-i încă pe oamenii de ştiinţă, aspecte care ne pot ajuta se ne formăm sau să ne completăm imaginea despre astrul luminos al nopţii:
Luna – al cincilea cel mai mare satelit natural din Sistemul solar
Cu un diametru de 3 474 kilometri, Luna este al cincilea cel mai mare satelit natural din Sistemul solar, după Ganymede, Callisto, Io (trei sateliţi naturali ai lui Jupiter, din cei 79 în total) şi Titan (unul dintre sateliţi lui Saturn).
Alte comparaţii în privinţa dimensiunilor arată că Luna este de trei ori mai mică decât Terra (diametrul planetei noastre fiind de 12 742 kilometri) şi de 400 de ori mai mică decât Soarele, care are un diametru de 1 391 400 de kilometri. Faptul că, pe bolta cerească, vedem Luna şi Soarele ca având dimensiuni apropiate se explică prin distanţa de aproximativ 400 de ori mai mare a Soarelui faţă de Pământ, în comparaţie cu aceea care ne desparte de Lună, de 384 400 kilometri.
Luna nu a fost mereu alături de Terra
Unul dintre cele 10 aspecte fascinante despre Lună este că astrul nopţii nu a existat dintotdeauna alături de Terra. Analizele ştiinţifice, simulările pe calculator arată că Luna a apărut în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, când Sistemul nostru solar era foarte tânăr, iar planeta noastră, la începutul formării ei, era ceva mai mică decât Venus.
Există multe teorii despre cum a apărut Luna, dar cea mai cunoscută şi acceptată este “teoria impactului gigant”. Conform acestei teorii, Luna s-ar fi format ca urmare a unei coliziuni între Pământ şi o protoplanetă, adică o planetă în formare. Aceasta din urmă, numită Theia, avea aproximativ dimensiunea lui Marte.
Şocul ar fi fost atât de violent încât materia din cele două corpuri cereşti a fost proiectată în spaţiu, iar “resturile” au început să se învârtească în jurul Terrei şi, dacă cineva ar fi putut să privească acest “spectacol” cosmic, ar fi putut observa, probabil, un “inel” din astfel de resturi gravitând în jurul Pământului, precum inelele lui Saturn.
La începutul formării sale, Luna se afla la doar 30 000 de kilometri distanţă de Terra. Iar Theia, protoplaneta care s-a ciocnit cu Pământul, se pare că se afla pe aceeaşi orbită cu Terra, ceea ce a dus, inevitabil, la ciocnirea celor două corpuri cereşti. La astfel de concluzii s-a ajuns după ce, prin misiunile Apollo, au fost aduse nenumărate mostre de rocă lunară (în jur de 385 de kilograme), constatându-se că acestea conţin aceleaşi elemente ca şi Pământul, în proporţii diferite.
De ce vedem întotdeauna doar o faţă a Lunii?
Unul dintre cele 10 aspecte fascinante despre astrul nopţii este şi acela că vedem întotdeauna aceeaşi parte a Lunii, cealaltă rămânând ascunsă. Acest fapt se datorează unui fenomen pe care astronomii îl numesc “rotaţie sincronă” şi care se referă la rotaţia unui corp ceresc în jurul altuia, perioada de rotaţie a satelitului în jurul axei sale fiind egală cu mişcarea de revoluţie (perioadă după care corpul ceresc ajunge din nou în aceeaşi poziţie aparentă faţă de steaua în jurul căreia se roteşte). Aşa se întâmplă, de exemplu, şi cu Pluto şi cu satelitul său, Charon.
Influenţa gravitaţională a Lunii încetineşte treptat rotaţia Terrei, acesta fiind motivul pentru care durata unei zile nu a fost mereu de 24 de ore, ci, de pildă, de 18 ore, în urmă cu 1,4 miliarde de ani. În timp, Luna se îndepărtează din ce în ce mai mult de Pământ (cu circa 3,78 centimetri pe an), pentru a compensa această pierdere de viteză.
Deşi primele imagini despre partea nevăzută a Lunii au fost obţinute încă din anul 1959, de către o sondă spaţială sovietică, acestea sunt destul de neclare. De abia acum imaginile oferite de sonda chinezească Chang 4 şi de NASA au făcut posibilă analiza mai amănunţită a acestei zone de pe faţa îndepărtată a Lunii.
Pe faţa vizibilă, caracteristice sunt “mările” bazaltice”, mări rezultate din fluxurile de lavă care au umplut craterele de impact. Pe cealaltă faţă, sunt cratere mult mai mici, iar în partea sudică, o mare depresiune. Oamenii de ştiinţă încă nu pot explica această mare diferenţă de aspect. Pe faţa ascunsă a Lunii intenţionează specialiştii să instaleze antene pentru a capta “glasul” Universului, dat fiind faptul că este o regiune protejată de undele electromagnetice emise de tehnologiile noastre.
Luna este la originea anotimpurilor, deşi Soarele are rolul principal
În general, spunem că anotimpurile sunt determinate de rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Astronomic, anotimpurile înseamnă perioadele între care Terra trece prin anumite puncte ale orbitei, adică ceea ce numim, privind de pe Pământ, solstiţii şi echinocţii.
La începuturi, când Theia s-a ciocnit cu Terra, spun specialiştii, şocul a fost atât de violent încât a modificat axa de înclinare a planetei noastre, care era, la până la acel moment, perpendiculară pe orbita sa. În configuraţia iniţială, cu axa perpendiculară pe orbită, intensitatea maximă a radiaţiei solare a fost întotdeauna în acelaşi loc, deci nu au existat anotimpuri. Ciocnirea cu Theia a înclinat axa Pământului în jurul valorii de 23 de grade (astăzi, 23,4 grade). Prin urmare, anotimpurile se explică prin rotaţia Terrei în jurul Soarelui, dar şi prin înclinarea axei Pământului.
Mareele oceanice, dar şi mareele terestre sunt provocate de astrul selenar
Mareele (fluxul şi refluxul) reprezintă ascilatia periodică a nivelului mărilor şi oceanelor, explicabile prin forţa de atracţie combinată a Lunii şi a Soarelui, perioada de oscilaţie fiind de aproximativ 12 ore şi 25 de minute.
Un fapt mai puţin cunoscut şi care este, fără îndoială, unul dintre cele 10 aspecte fascinante despre Lună se referă la faptul că aceasta declanşează nu numai mareele oceanice, ci şi mareele terestre. Luna atrage scoarţa terestră, aşa cum atrage şi apa. Desigur, mantaua Pământului este solidă, dar rămâne totuşi elastică şi, prin urmare, deformabilă. Chiar dacă nu ne dăm seama, aceasta se ridică aproximativ 30 de centimetri, sub forţa de atracţie a Lunii.
Prof. dr. Florin Munteanu, șeful catedrei de geofizică Unesco, declara într-un interviu că, de exemplu, măsurându-se fenomenul mareei terestre, s-a constatat că, în dreptul Bucureştiului, mareea terestră ajunge la aproximativ 45 de centimetri, de două ori pe zi.
Pe Lună, ziua foarte cald, noaptea foarte frig
În timpul zilei, pe Lună, temperaturile ajung la circa 120 de grade, în timp ce noaptea scad la aproximativ -170 de grade Celsius. Explicaţia constă în faptul că Luna are o atmosferă foarte rarefiată, apropiată de vid. Neexistând atmosferă, nici lumina Soarelui nu este dispersată, cum se întâmplă pe planeta noastră.
În plus, un nor de praf permanent, asimetric, există în jurul astrului selenar, format din mici particule provenite de la comete. În jur de cinci tone de praf lovesc, zilnic, suprafaţa Lunii, acesta ridicându-se până la 100 de kilometri înălţime.
Pentru că nu există atmosferă pe Lună, deci nici vânturi, amprentele pe care le-au lăsat paşii primilor oameni care au păşit pe Lună, în 1969, se văd şi astăzi.
Fără Selena noi, oamenii, nu am fi existat
Forţa de atracţie a Lunii a fost, la început, de aproximativ 1000 de ori mai mare decât astăzi, iar Luna se afla mult mai aproape de Terra. Mareele oceanice erau mult mai puternice, ceea ce a fost esential în apariţia primelor forme de viaţă.
Apoi, coliziunea cu Theia a dus, aşa cum a fost menţionat mai sus, la inclinarea axei de rotaţie a Pământului cu 23,4 grade, făcând posibilă apariţia anotimpurilor, alt element esenţial în susţinerea vieţii. Pe de altă parte, Luna ajută şi la stabilizarea axei de rotaţie, altfel perturbările gravitaţionale ar face din planeta noastră un corp ceresc asemănător cu Uranus, care este complet “culcat”.
Este uimitor că şansa apariţiei vieţii pe Terra se leagă de o coliziune care ar fi putut fi fatală pentru Terra. Nu numai că nu a fost aşa, dar Pământul nostru şi-a găsit şi un “însoţitor” – pe frumoasa Selena – fără de care viaţa nu ar fi posibilă.
Luna plină ne tulbură somnul
Studii ştiinţifice moderne arată că, într-adevăr, ciclul lunar ne influenţează somnul. În nopţile cu Lună plină, faza profundă a somnului este diminuată cu 30%, iar timpul de somn se reduce cu cel puţin o jumătate de oră. Explicaţia constă în faptul că, în astfel de nopţi, nivelul de melatonină, hormonul care reglează ciclul veghe-somn, este mai scăzut. Acest lucru se întâmplă chiar dacă o persoană nu ştie că este Lună plină.
În tradiţiile multor popoare, fiecare Lună plină are un nume: în ianuarie – Luna lupului, februarie – Luna furtunii, martie – Luna castă, aprilie – Luna seminţelor, mai – Luna iepurelui, iunie – Luna îndrăgostiţilor, iulie – Luna câmpiilor, august – Luna ierburilor, septembrie – Luna recoltelor, octombrie – Luna sângerie, noiembrie – Luna zăpezii, decembrie – Luna de stejar sau Luna zilelor lungi.
Un pământean şi-a găsit odihna veşnică pe Lună
Eugene Merle Shoemaker este unul dintre fondatorii planetologiei şi este celebru pentru că este cel care, împreună cu soţia sa, a descoperit cometa Shoemaker-Levy 9, care s-a dislocat în apropierea lui Jupiter, apoi a intrat în coliziune cu acesta, în iulie 1994. A fost pentru prima dată când s-a putut observa direct o coliziune din afara Terrei, cu obiecte ale sistemului solar.
Eugene Merle Shoemaker trebuia să facă parte din echipajul Apollo 11, din 1969, să fie primul om de ştiinţă care să păşească pe Lună. Nu a fost selectat din pricina unor probleme medicale (o anomalie a glandelor suprarenale). A decedat într-un accident de maşină, în Australia, iar cenuşa sa a fost dusă pe Lună de sonda spaţială Lunar Prospector, în 1998. Nu a fost primul om care a păşit pe Lună, dar primul care şi-a găsit acolo odihna în eternitate.
Luna albastră, Superluna roz, Superluna sângerie sau Luna lupului
Luna albastră (un calc lingvistic după englezescul “blue moon”) este a 13-a Lună plină dintr-un an, de obicei anul având 12 Luni pline. Superluna roz este un fenomen astronomic rar şi impresionant prin felul în care astrul nopţii îşi schimbă culoarea – mai întâi portocalie, apoi galben pal, apoi albă şi din ce în ce mai strălucitoare. În 2020, faza maximă a singurei Superluni roz a putut fi admirată între 7 şi 8 aprilie.
Superluna sângerie sau Luna lupului este, de asemena, un fenomen rar, care se produce când o Superlună coincide cu o eclipsă totală de Lună. Culoarea ciudată, roşiatică, este dată de proiecţia luminii solare. În astfel de împrejurări, Luna atinge punctul cel mai apropiat de Pământ (357 344 kilometri), de aceea pare cu 14% mai mare ca de obicei şi cu 30% mai strălucitoare. Următoarea Superlună sângerie va putea fi văzută pe cerul nopţii în 2037, la data de 31 ianuarie.
30 noiembrie 2020 – Lună plină şi eclipsă de lună
În noaptea de 30 noiembrie 2020, ultima noapte din această lună, are loc un fenomen astronomic deosebit – Lună plină şi eclipsă de Lună prin penumbră. O eclipsă de Lună se produce atunci când Luna intră în umbra Pământului şi acest fenomen se întâmplă când Soarele, Pământul şi Luna sunt aliniate. Întotdeauna, o eclipsă de Lună se produce când astrul nopţii este în faza de Lună plină.
Eclipsa de Lună prin penumbră sau “penumbrială” apare când Luna se află în penumbra Pământului, iar efectul este că aceasta nu se întunecă, ci se poate observa că lumina ei devine uşor gălbuie. Viteza cu care Luna trece prin umbra Terrei este de un kilometru pe secundă, adică 3 600 kilometri/oră şi trecerea poate dura în jur de 107 minute.
Astrologii susţin că această configuraţie astrală are un impact deosebit în plan emoţional şi spiritual, in sensul accentuării stărilor de nelinişte, de incertitudine, de vulnerabilitate. Se creează, pe de altă parte, şi un context favorabil introspecţiei, fiecare putând ajunge mai uşor la adevărurile care-l definesc, la căile de urmat pentru a scăpa de autolimitări, o perioadă propice pentru revizuirea modului de viaţă, a priorităţilor, pentru o resetare individuală, socială, morală.
Chiar dacă mulţi neagă cu obstinaţie interpretările şi sugestiile astrologilor, este o evidenţă că viaţa noastră pe această planetă nu ar fi posibilă fără ordinea Marelui Univers. Iar din această ordine face parte şi Luna, singurul satelit natural al Pământului, care-l însoţeşte de miliarde de ani şi fără de care viaţa nu ar fi posibilă decât, eventual, în formele cele mai primitive.
