Luna februarie este cea mai scurtă din an, deoarece, faţă de celelalte luni, a fost introdusă în calendar mai târziu, mai întâi în calendarul iulian (folosit în Roma antică, în timpul lui Iulius Caesar) şi păstrată şi în calendarul gregorian, varianta de calendar utilizată astăzi în cele mai multe ţări.
În calendarele şi mai vechi decât cel iulian, exista o lună suplimentară – Mercedonius sau Intercalaris (de 22 sau 23 de zile, adăugată la sfârşitul lunii februarie, doar în anii bisecţi) – pe care calendarul iulian a îndepărtat-o, februarie rămânând cu 28 de zile în anii standard şi cu 29 de zile în anii bisecţi (cu 366 de zile). Se pare că, în antichitate, din motive politice, durata lunilor Intercalaris era adeseori modificată, la inițiativa preoților, pentru a prelungi sau a scurta, după bunăvoința lor, perioada de guvernare a unor consuli.
Pe de altă parte, introducerea anilor bisecţi a fost necesară pentru a se compensa diferenţa între anul calendaristic de 365 de zile şi anul solar sau “anul tropic”, acesta reprezentând timpul de care Terra are nevoie pentru o rotaţie completă în jurul Soarelui – adică mişcarea de revoluţie, care durează 365 de zile, 6 ore, 9 minute, 9 secunde. Fără o astfel de corecţie, anotimpurile, în calendar, s-ar fi decalat progresiv.
Luna februarie – etimologia şi semnificaţia denumirii acestei luni
Etimologia cuvântului “februarie” este latinescul “februarius”, cu sensul de “ofrandă”, “mijloc/ obiect utilizat în ritualul purificării”, derivat din “Februs” (“Purificatorul”), zeu al morţii şi al purificării, în mitologia etruscă (populație care trăia, în mileniul I î.Hr., în Etruria, regiune din nord-vestul Italiei, complet romanizată până în secolul I î.Hr), corespondent, mai târziu, al lui Pluton, zeu al lumii subpământene şi al bogăţiilor.
În antichitate, în fiecare an, la data de 15 februarie, se marca apogeul unui “ritual al purificării”, dedicat zeului Februs. Aşa cum consemnează, în scrierile sale, poetul latin Ovidius, februarie (sfârşit de an, după vechile calendare) era o perioadă de cumpănă la trecerea dintre ani, când cei vii puteau intra în legătură cu cei de “dincolo”, tocmai de aceea fiind necesar un ritual al purificării.
Lupercaliile în antichitatea romană
Lupercaliile sau Lupercalia, în Roma antică, se referă la sărbătoarea anuală a “purificării”, care avea loc între 13 şi 15 februarie, adică la sfârşitul anului roman şi începutul următorului, marcat de data de 1 martie.
Dedicate lui Lupercus, zeitate a păstorilor şi ţarinilor, ceremoniile aveau loc lângă o peşteră numită “Lupercal”, la poalele Muntelui Palatin (Mons Palatin), una dintre cele şapte coline ale Romei, cea mai faimoasă, considerată leagănul civilizaţiei oraşului şi unde, după cum relatează legendele, Lupoaica i-ar fi alăptat pe cei care vor deveni fondatorii Romei, Romulus şi Remus, şi pe care Lupoaica i-ar fi găsit sub un smochin sălbatic, în apropierea intrării în peşteră.
Tot legendele spun că, după ce au fost hrăniţi de Lupoaică, cei doi gemeni ar fi fost luaţi şi crescuţi de o prostituată, Acca Larentia, poreclită “Lupa”, şi de soţul acesteia, pastorul Faustulus.
Luperculii, preoţii lui Lupercus, sacrificau, în ritualul purificării şi al fertilităţii, un ţap (aşa cum se întâmpla şi în cadrul Sărbătorilor dionisiace, la greci). Mai mult, era obligatoriu ca, la ceremonii, să participe doi tineri (care să amintească de Romulus şi Remus). Acestora, un preot le făcea un semn pe frunte cu un cuţit, după care sângele era şters cu o pană înmuiată în lapte. La acest moment, tinerii trebuiau să râdă, ca semn al revenirii la viaţă, apoi fugeau pe străzile Romei, iar femeile care doreau să aibă un copil, în anul respectiv, se lăsau biciuite de aceştia.
Mai târziu, în anul 494, Papa Gelasius I a interzis Lupercalia, considerând-o o sărbătoare păgână, şi a înlocuit-o cu Sărbătoarea Sfântului Valentin, protector al îndrăgostiţilor, şi care se sărbătoreşte şi astăzi la data de 14 februarie. Despre originea Sărbătorii Sfântului Valentin există însă şi alte explicaţii.
Luna februarie în tradiţiile româneşti
Şi în tradiţiile româneşti legate de luna februarie se păstrează, din timpuri imemoriale, aspecte referitoare la apropierea unui nou ciclu al naturii. În limbajul popular, luna februarie este “Făurar” (de la “faur”/ “făuritor”/ “fierar”), pentru că, în această perioadă, se pregătesc uneltele necesare pentru muncile agricole din primăvară. Se mai crede că, dacă luna februarie nu are zăpadă, va ninge de Paşte.
În lumea arhaică a satului, exista şi obiceiul ca, în prima zi din luna februarie, să se stropească livezile cu agheazmă, pentru a nu-l mânia pe “Trif cel nebun”, patronul lăcustelor, al omizilor şi al celorlalte insecte care ar putea strica recoltele.
În religia creştină, în a doua zi din februarie, se sărbătoreşte “Întâmpinarea Domnului” sau, popular, “Stretenie” (din slavonescul “strĕtenije” – “întâmpinare”), dar, din timpurile vechi, această zi este şi “Ziua Ursului”, deoarece se credea că, dacă ursul va ieşi din bârlog şi îşi va vedea umbra, se va speria, se va întoarce la hibernare şi iarna va fi mai lungă. Dacă nu-şi va vedea umbra, înseamnă că primăvara este aproape.
Dragobetele/ “Cap de primăvară”/ “Sânt Ion de primăvară”
Dragobetele sau “Cap de primăvară” sau “Sânt Ion de primăvară” (24 februarie) este sărbătoarea autohtonă, precreştină, care celebrează primele semne de primăvară, dar Dragobetele este şi protectorul iubirii – corespondentul românesc al sărbătorii catolice Valentine’s Day (Ziua Sfântului Valentin) – o asociere târzie (care a dobândit popularitate mai ales după anii 1990) şi oarecum forţată, dacă avem în vedere că, în spiritualitatea dacică, la această dată, în apropierea zilelor Babei Dochia, se sărbătorea triumful luminii, al iubirii, al vieţii.
În privinţa etimologiei cuvântului “Dragobete”, părerile sunt împărţite, dar cei mai mulţi lingvişti spun că este un derivat din slavonescul “drag”/ “dragu”, cu sufixul “-bete”, care, în graiul din Oltenia, înseamnă “mulţime”, “adunare” sau “dragu-biti” (în slava veche, “a fi drag”).
Aflată la pragul dintre iarnă şi primăvară, luna februarie, deşi capricioasă, cu alternanţe între îngheţ şi vreme mai blândă, este încărcată de speranţă şi nerăbdare, pentru că primăvara este aproape, Soarele va triumfa, viaţa o va lua de la capăt cu toată forţa şi bucuria.
