Mănăstirea Cozia este o mănăstire ortodoxă de călugări, aflată lângă râul Olt, în localitatea Călimăneşti, judeţul Vâlcea. A fost ctitorită de domnitorul Mircea cel Bătrân, care a vrut să lege Muntenia şi Transilvania printr-un lăcaş de cult. Domnitorul s-a ocupat el însuşi de înzestrarea mănăstirii cu obiecte bisericeşti, dar şi cu oferirea drepturilor de proprietate asupra unor sate.

Mănăstirea Cozia a fost aşezată pe un punct strategic, într-un loc plin de brazi, stejari şi fagi. Astfel, lăcaşul a fost folosit de multe ori, atât ca popas de rugăciune, cât şi ca adăpost în timpul războaielor. Construcţia ei a început în 1386, fiind sfinţită doi ani mai târziu de către călugărul Nicodim, duhovnicul voievodului, sub hramul Sfintei Treimi.

Numele mănăstirii vine de la cuvântul pecenego-cuman “kozia”, care înseamnă nucet (locul unde se afla mănăstirea este prielnic pentru creşterea nucilor). De altfel, numele iniţial al mănăstirii a fost Nucet, însă oamenii i-au spus Cozia pentru a o diferenţia de Mănăstirea Nucet din Dâmboviţa. Asemeni Sfintei Treimi, mănăstirea avea triplă misiune: era un punct strategic, era un loc al rugăciunilor şi era un lăcaş de cultură românească.

După moartea lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia s-a bucurat de ctitoria fiilor acestuia: Mihail, Dan, Alexandru şi Vlad. Însă de o perioadă cu adevărat înfloritoare a avut parte în timpul lui Neagoe Basarab, el fiind cel care a făcut diverse donaţii şi a amenajat incinta mănăstirii (de exemplu, cele două fântâni din curte, prezente şi astăzi). Tot în timpul domniei sale, s-a construit şi un spital pentru cei bătrâni şi bolnavi, dar şi o biserică ce aparţinea de spital, având hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

În timpul domniei lui Mihai Viteazul, importanța lăcaşului creşte, datorită poziţionării ei pe traseul campaniilor militare ale voievodului spre Transilvania. Aici, s-a refugiat mama domnitorului, iar fiul său a folosit mănăstirea că pe un punct strategic.

Chiar şi Constantin Brâncoveanu şi familia Cantacuzinilor s-au arătat interesaţi de Mănăstirea Cozia, refăcând, între anii 1707 şi 17011, biserica şi chiliile. Un incendiu a devastat mănăstirea, dar domnitorul Brâncoveanu s-a ocupat de refacerea picturilor din naos şi din altar, iar cu acest prilej a construit încă un pridvor, în stilul architectonic brâncovenesc. În secolul al XIX-lea, mănăstirea a suferit numeroase schimbări. Lipsurile materiale, dezinteresul oamenilor faţă de importanța locului, dar şi viiturile Oltului au dus la decăderea mănăstirii.

Din 1847, timp de douăzeci de ani, s-a lucrat la refacerea ei. De-a lungul timpului, mănăstirea a adăpostit în chiile sale numeroşi călugări. Primul stareţ a fost ieromonahul Gavriil care şi-a format propria obşte după ce a ieşit de sub ucenicia Sfântului Nicodim. Alţi doi sihastri importanţi pentru lăcaş au fost Daniil Duhovnicul şi Misail Nacealnicul care şi-au construit peşteri în stâncă şi o mică biserică de lemn.

Un alt sihastru care s-a stabilit într-o peşteră săpată de el însuşi a fost Cuviosul Neofit, care stătea 6 zile pe săptămână în post şi rugăciune, iar în a şaptea zi cobora să participe la Sfânta Liturghie. După moartea sa, mulţi oameni mergeau şi se rugau la moaştele Sfântului Neofit, însă osemintele sale au fost împărţite, rămânând astăzi numai numele şi peştera.

Mănăstirea Cozia dispune de un tezaur deosebit. Epitaful de la Cozia (1396) este realizat în tradiţia broderiei liturgice bizantine şi înfăţişează scena Coborârii în Mormânt a Domnului Iisus Hristos. Este cel mai vechi epitaf din Țara Românească şi Moldova, fiind lucrat cu fir de aur şi argint pe un material de atlaz de culoare violet închis. Deşi nu este atestată existenţa unei şcoli propriu-zise în mănăstire, aceasta a existat sub forma unei ucenicii în jurul unui călugăr învăţat. Într-un document din secolul al XV-lea, se vorbeşte despre o formă de şcoală care a funcţionat până în secolul al XVIII-lea, mai ales că învăţarea cititului, a scrisului şi deprinderea unei meserii ca pictura, sculptura în lemn sau croitoria aveau mare însemnătate în aşezămintele monahale ortodoxe.

Printre cărturarii mănăstirii, se număra Filotei (a compus imnuri bisericeşti în limba medio-bulgară), Mardarie Cozianul (a alcătuit un “Lexicon slavo-românesc” care cuprinde 4574 de termeni slavoni împreună cu traducerea lor în româneşte, fiind prima lucrare de acest gen de la noi din ţară) şi ieromonahul Grigorie Ierografos (s-a păstrat manuscrisul “Scara Sfântului Ioan Scărarul”).

Alexandru Odobescu a făcut, în anul 1860, un inventar al lucrărilor cărturarilor de la Cozia. Astfel, aici se regăseau manuscrise în slavonă, cum ar fi “Cazania” de la 1632, “Tâlcul Evangheliilor” ale Sfântului Teofilact, dar şi în română, şi anume “Vieţile Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf” în traducerea lui Udrişte Năsturel, “Istoria Ţării Româneşti de când au descălicat pravoslavnicii creştini” şi “Mineele lunilor din septembrie până în decembrie”.

Mănăstirea Cozia este mărturia unităţii romanilor, iar cel ce vrea să o viziteze nu trebuie să rateze Muzeul de istorie al mănăstirii. Aici, se regăsesc zeci de obiecte care te fac să vezi de unde a pornit totul: de la o mare iubire de neam şi o mare iubire de Dumnezeu.

manastirea-cozia-2.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ