Maneaua este un stil muzical al secolului al XVIII-lea, apărut în Țările Române în perioada fanariotă. Influențele muzicii turcești asupra muzicii tradiționale românești au dat naștere manelei. Cuvântul manea provine din turcescul „many”, care înseamnă cântec duios. Pentru interpretare erau folosite instrumente muzicale precum: naiul, cavalul, cobuzul, chemanul, muscalul, tambura. De-a lungul timpului a fost confundată cu meterhaneaua, cu muzica lăutărească sau cu muzica țigănească, cât și cu muzica „manea” de după anii 80.
Confuzia dintre manea și meterhanea
Maneaua și meterhaneaua sunt stiluri de muzică turcești care au intrat în Țările Române în perioada fanariotă. Diferența esențială a acestor două stiluri este reprezentată de ritmul melodiei și momentul cântării ei, sau altfel spus de rolul ei.
În redarea meterhanelei instrumentele folosite erau: surle, trâmbițe, fluiere, tobe și tumbelichiuri. Executarea muzicii se făcea prin lovituri ritmate, redând o muzică zgomotoasă. Era folosită la curte, nu lipsea din ceremonia de investire a domnitorului fanariot în Țările Române de către Sultan.
Se cânta trei ore la asfințit, în timpul șederii domnitorului la Constantinopol, dar și pe drumul de la Constantinopol la București (Mănăstirea Văcărești) sau Iași (Sfântul Nicolae) unde aceștia erau binecuvântați de mitropolit. Meterhaneaua era un fel de muzică de fanfară care se utiliza în cadrul a diverse ceremonii. De la acest stil de muzică s-a creat expresia „a bate chindia” sau „a bate meterhaneaua”.
Maneaua, un cântec duios, melancolic, tărăgănat și nu redat pe un ton solemn și grav, precum în cazul meterhanelei, se crede a se fi răspândit în medii mai puțin formale, precum banchetele, „distracțiunile”, vizitele la târguri.
Într-un context social multicultural, reprezentat de turci, greci, sârbi, macedonieni, bulgari, evrei etc., cântecul duios a influențat baladele autohtone din Peninsula Balcanică. La nivel lingvistic, influențele observate în baladele românești sunt: bre, ah, aman. Cu timpul, maneaua a devenit un amalgam de influențe ale muzicilor tradiționale ale popoarelor respective (nu doar influențe turcești), pe un fundal tradițional românesc. Deci inițial, maneaua în cazul românilor a fost muzică tradițională cu influențe ale muzicii tradiționale turcești, evreiești, bulgărești, sârbești etc.. Dacă sonoritatea unei melodii a fost schimbată la nivel de note sau cuvinte, fondul esențial al melodiei a rămas muzica populară românească.
Confuzia dintre manea și muzica lăutărească
Muzica lăutărească desemnează muzica cântată de lăutari, cuvântul lăutar venind de la instrumentul muzical lăută, care este vioara. În secolul al XVIII-lea va desemna un muzicant dintr-un taraf, pentru ca în prima jumătate a secolul al XIX-lea termenul de lăutar să însemne interpreți de repertoriu popular. Apariția Conservatorului va da un aspect negativ acestei meserii, ei fiind numiți muzicanți după ureche. Succesul lui Nicolae Buică, Grigoraș Dinicu în străinătate va înlătura însă mare parte din aspectul negativ.
Lăutarii au avut rolul de a păstra și transmite muzica tradițională românească din perioada fanariotă și nu numai. Câteva exemple de manele cântate de lăutari sunt: „Ileană, Ileană” (Romica Puceanu), „Ineluș cu piatră scumpă”, „Anii mei și tinerețea” (Gabi Luncă), „Te-am iubit de mic copil”, „Maneaua constănțenilor” (Frații Gore).
Confuzia dintre manea și muzica țigănească
Lăutarii au fost colportori ai muzicii tradiționale românești, care indiferent de etnie nu au adus un prejudiciu muzicii. Astfel, maneaua, chiar dacă a fost cântată și de lăutarii de etnie romă, nu este o muzică țigănească. Chiar mai mult, până și în filmele „Șatra” sau „Underground”, în generic este precizată originea cântecelor, fiind doar muzica populară locală interpretată de țiganii locali.
Lăutarii țigani spun clar că maneaua contemporană, cântată de Nicolae Guță, Adrian Copilul Minune, Florin Salam și alții, este net diferită prin text și melodie de maneaua originală, cea veche de până în anii 80.
Maneaua de după anii 80
Maneaua după anii 80 va suferi schimbări majore. Maneaua originală, maneaua veche, se diferențiază net de maneaua contemporană prin: compoziția artistică (maneaua de azi este în special un stil de muzică eclectic, caracterul tradițional lipsind uneori), text (coerența textului uneori lipsind la maneaua contemporană), modul de interpretare al artistului (superficialitate față de sinceritate) și prin calitatea artistică a manelei vechi în raport cu numărul mare de manele contemporane.
