Marin Sorescu, inconfundabilul poet al generaţiei neo-moderniste din literatura română (perioada de după 1960), pe lângă un talent uriaş, pe lângă spiritul ludic-parodic şi “desolemnizarea expresiei” (Vladimir Streinu), pe care le-a adus in poezie, pare să fi avut şi intuiţia excepţionalului spectacol al vieţii, surprins într-o manieră simplă, naturală, fără încrâncenare, ironică adeseori.
“Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara/ De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea)./ S-a făcut o carantină la Crețan la deal./ Şi-i strângeau pe-ăi de mureau...” – aşa îşi începe Marin Sorescu poemul “Chişu şi holera”, fixând, concentrată în câteva versuri, o frântură de realitate de acum un veac.
Mutatis mutandis, frapantă este asemănarea acestui tablou de început de veac XX, cu ceea ce trăim astăzi şi, cine ştie, într-o spirală a timpului, peste un alt secol, alţii vor putea constata cum “istoria se repetă”, cu alţi oameni, într-un alt decor.
Moartea, iubirea, cunoaşterea, singurătatea, relaţia cu timpul, cu istoria, adică marile teme ale literaturii din toate timpurile – sunt demitizate în lirica lui Marin Sorescu, în sensul că banalul, prozaicul vieţii, deziluzia devin elementele definitorii ale existenţei, din perspectiva liricii soresciene.
“Sorescu – observa criticul literar Eugen Simion – este un intelectual serios, care meditează la ceea ce scrie şi scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul, în plasa fină a ironiei. A pune aceste noţiuni în raporturi insolite este tehnica lui […] Poezia lui este, în fond, o meditaţie tristă, însă meditaţia îmbracă o haină de fantezie înşelător surprinzătoare”.
Marin Sorescu şi arhetipul lumii rurale
“Chişu şi holera” este un poem al lui Marin Sorescu inclus în ciclul “La Lilieci”, volumul III, din 1980 (volumul I publicat în 1973, urmat de alte şase volume, ultimul publicat în 1998, postum).
Inspirat din Oltenia natală, volumul “La Lilieci” (al cărui titlu face trimitere la denumirea locului unde se află cimitirul satului Bulzeşti – localitate in care s-a născut Marin Sorescu – înconjurat de un gard viu, format din arbuşti de liliac, care înfloresc în fiecare primăvară, ca semn al triumfului vieţii asupra morţii) este relevant pentru felul in care scriitorul caută esenţele in faptele profane.
„Am scris La Lilieci din două motive – mărturisea autorul – nu voiam să se piardă două secole de sat românesc – tradiţie, limbaj, mituri etc. Apoi doream să injectez lirismul cu vigoarea faptelor concrete. Poezia se face şi din amănunte nesemnificative, sau nepoetice, iar aceste amănunte pot înviora versul. Este o carte autobiografică. Un omagiu – cuvântul nu e prea expresiv – adus satului, părinţilor şi fraţilor mei...”.
Marin Sorescu – “Singur printre poeţi”…
În imaginarul poetic sorescian, copilăria, părinţii, familia, semnele timpului, ale naturii, înstrăinarea, cheful, petrecerea (masa, ospăţul, praznicul, pomana etc.), raiul şi iadul, căsătoria etc. conturează un univers uman în care satul devine un “centrum mundi”, “o lume care trăieşte într-o vreme mitică, fără sentimentul sacrului şi care face, fără să ştie, ca păstorii şi navigatorii greci, fapte ce vor intra în legendă” (Eugen Simion, “Scriitori români de azi”).
Iar Marin Sorescu se dovedeşte a fi “entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri, până la marginea spaimei, de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului” (George Călinescu). Poetul însuşi ştia că lumea lui este “altfel”, limbajul asemenea, şi nu întâmplător titlul volumului său de debut este “Singur printre poeţi”.
Cu mijloacele subtile ale poeziei, păstrând şi protejând ceea ce este autentic, Marin Sorescu demolează idilismul vieţii rurale (un clişeu al lumii moderne) şi recreează o lume desprinsă de timp – un arhetip – în care decorul este format din “pătuiag”, “căcăreze de iepure”, “vaci cu ugerul uns cu balegă”, “porcul din coteţ”, “moroi” etc., în care trăiesc “Frusina lui Coadă”, “Marin al lui Pătru”, “Solda lui Cazacu”, “Ai lui Fleașcă”, “A lui Gârla”, “A lui Tiugă”, “Ai lui Fleţu” etc.
“Chişu şi holera”, de Marin Sorescu – “Veacul în care or să se-ntâmple lucruri nemaivăzute”
Poemul “Chişu şi holera”, în contextul realităţilor de astăzi, pe lângă bucuria pe care o provoacă întotdeauna lectura creaţiilor lui Marin Sorescu, atrage atenţia asupra unui aspect definitoriu pentru condiţia umană – repetabilitatea (în spirală) a unor evenimente, întâmplări, dar şi comportamente, mentalităţi, care ne amintesc cât de vulnerabili suntem/ putem fi noi, oamenii, sau cât de puternici, nu prin ceea ce ne condiţionează din exterior, ci prin ceea ce are mai profund fiinţa noastră.
Aşadar, “Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara/ De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea)… Chişu era gardian […] Şi s-a pomenit lumea c-a picat jos, lat, în faţa cailor./ S-a zbătut o ţâră, s-a umplut de ovăz prin barbă./ L-au ridicat şi l-au dus în vale în paie./ La urmă l-au dus acasă. Seara a murit/ Asta a fost vara./ Toamna a venit un tifos. A murit Rita, mama lui Dinu,/ Apoi au murit Ştefănescu, Petria şi câţi alţii./ Cam de prin 1900 a început răul în Bulzeşti./ Tot felul de boli care secerau. Scarlatină, anchină,/ Mai multe soiuri de bubate – vara, indigestii sau ce-or fi fost,/ Mureau şi copii şi oameni în toată firea de la o margine”, “Nu mai pridideau popii şi ăi de făceau/ Gropi”.
Cei bătrâni spuneau că “aveau leac la toate” (ba un descântec, ba o minune de la Dumnezeu), “Da’ nu ştiu de ce, cum a-nceput veacul ăsta, fir-ar al Dracului,
Cum n-a mai prins nici un leac băbesc/ Că ieşiseră microbi noi, boli neştiute, care unde se-ncuibau/ Coseau”, “Oamenii se certau din senin –/ Toată ziua dădeau cu clanţa, se-mpungeau/ Unul pe altul. Era ceva în aer”.
“Aşa e la-nceput de secol, rău”…
Deprinşi cu rânduielile lor, aflăm din “ Chişu si holera”, oamenii se gândeau că: “Aşa e la-nceput de secol, rău,/ La urmă om mai vedea noi… Intrăm în alt an, în alt veac./ Om trăi şi-om vedea cum o mai fi şi ăsta”.
La holera din 1913, i-a venit rândul şi lui Chisu, “l-au dus la baltă, unde făcuseră
O groapă mare, cu var./ I-au aruncat în ea pe toţi pe care-i strânseseră atunci./ L-au plâns ai lui, l-au jelit,/ Nu le dădeau voie să se ducă acolo cu lumânare”.
După obicei, nevasta, a treia zi, s-a gândit “să facă pomană/ Şi să-l ducă la cimitir, aşa măcar de formă./ Au mâncat acasă, puţini, câţi or fi fost,/ Lumea se ferea şi după aia au pus tronul în cadrul înscorţat/ Şi-au plecat jelind în urma lui./ Rudele au aruncat nişte bani pe la poduri./ L-au îngropat şi s-au întors acasă”.
Când a ajuns nevasta acasă, l-a găsit pe Chişu pe prispă: “– Pe unde ciorilor umbli, fă? s-a răstit el la femeie,/ Ce e balamucul ăsta pe-aici? Colaci, lumânări? […] – Bine, fă, hacapaua dracului, cum îi laşi tu să mă-ngroape/ Ăştia de viu? M-au aruncat viu în groapa cu morţi”.
Femeia lui l-a spălat, l-a îngrijit, într-o lună-două şi-a revenit, “Dar nu mai avea muşchi la mâini, la picioare,/ Era ciongărât rău, pe unde intraseră bulgării, bruşii în el…/ Omul nu mai ştia nici el dacă l-au aruncat de viu,/ Ori, Doamne fereşte, a-nviat”.
Când Chisu se plânge că l-au îngropat de viu, un sătean îi aminteşte: “Nu ziceai dumneata, bă nea Chişule, că în secolul ăsta/ De-a-nceput or să se petreacă multe nevăzute?”.
Alt început de veac în care “ne luăm parţonul”?
Există, de multe ori, în poeziile si poemele lui Marin Sorescu, o schimbare de perspectivă în final, o “poantă”, un fel de viziune “întoarsă” asupra lumii, astfel încât şi temele grave sunt banalizate sau li se adaugă semnificaţii care trădează un anumit fel de a înţelege viaţa.
Aşa se întâmplă şi în finalul poemului “Chişu şi holera”: “Dinspre partea mea – spune Chişu – eu mi-am luat parţonul./ – Bă, e de taină până pe lumea ailaltă./ – Uf, fir-ar al necuratului de var –/ Cum a intrat în mine/ Şi parcă ţin un perete cu oasele”.
Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie, dacă Marin Sorescu nu ar fi plecat prea devreme în eternitate, în 1996, la vârsta de 60 de ani, şi ar scrie un alt poem, care ar începe aşa… “Când s-a declarat pandemia, în 2019 (că dacă nu se declara/… lumea nu credea”…, oare cum ar fi continuarea?… Noi ne-om fi luat “parţonul” la acest început de secol, în care “multe nevăzute”, cu siguranţă, “s-au văzut” sau “Ăsta nu e decât începutul”?
