Istoria matasii incepe in China, cu 3000 de ani i.Hr., si se leaga de o legenda potrivit careia imparateasa Hsi-Ling-Shi, cand avea numai paisprezece ani, a gasit in ceasca sa de ceai, inca fierbinte, un cocon de matase, cazut de undeva, dintr-un dud, si a vrut sa il salveze. In aceste imprejurari a observat un fir atat de delicat, cum nu mai vazuse niciodata si a avut ideea ca ar putea fi tesut. Observand apoi, la sugestia sotului sau, imparatul Huangdi, caracteristicile viermelui de matase, in mediul natural, treptat, impreuna cu anturajul sau, a pus bazele a ceea ce, astazi, numim sericicultura (cresterea viemilor de matase). Astfel a ramas tanara imparateasa, in mitologia chineza, drept “zeita matasii”.
Timp de secole, chinezii au pastrat, cu strictete, secretul fabricarii matasii, chiar daca negustori, preoti, calatori straini au incercat sa il fure si sa il duca in tarile lor. In Antichitate, romanii, mari admiratori ai matasii, erau convinsi ca aceasta este obtinuta din frunzele copacilor. Mult mai tarziu, prin secolul al II-lea i Hr., chinezii au inceput sa dezvolte o retea comerciala, de vanzare a acestui produs, desi exista documente care atesta ca, la vremea respectiva, si japonezii, si coreenii si indienii puteau sa produca matase.
Cresterea viermilor de matase a fost, initial, o indeletnicire exclusiv feminina, iar dreptul de a purta matase era un privilegiu al inaltei societati, fapt reglementat printr-un edict (lege) imperial. In timpul dinastiei Han, matasea a devenit “moneda” de schimb si modalitate de recompensare a functionarilor de rang inalt sau a cetatenilor merituosi, precum si principalul cadou diplomatic al imparatilor Chinei, cu ajutorul caruia, in istorie, s-a intamplat chiar ca acestia sa “cumpere” pacea. Culoarea matasii, pe de alta parte, facea diferenta de rang si de demnitate intre supusii imparatului.
Drumul matasii
“Drumul matasii” desemneaza o retea de drumuri comerciale intre Asia si Europa, datand inca din paleolitic, schimburile de marfuri intre aceste parti ale lumii intensificandu-se, insa, incepand cu jumatatea mileniului I i.Hr., pornind din China, spre vest, inspre Siria, Turcia si tarmurile Mediteranei, traversand, prin partea nordica, Desertul Taklamakan (unul dintre cele mai aride din lume), iar spre sudul Chinei ajungea in Birmania si apoi in India. Dinamizarea negotului cu Europa se datoreaza, in mare parte, curiozitatii imparatului chinez Wou (secolul al II-lea i.Hr.), referitoare la popoarele civilizate indepartate, de dincolo de triburile barbare.
Pentru a parcurge drumul dintre China si Mediterana, caravanele, care erau formate din 100-500 de persoane, cu cai si carute incarcate cu marfuri (matase, dar si pietre si metale pretioase, jad, ambra, portelanuri, stofe de lana etc. ), aveau nevoie de aproximativ un an, timp in care negustorii din caravane infruntau vicisitudinile climei (calduri sau geruri foarte mari), precum si atacurile talharilor. Toate acestea ridicau, evident, si pretul marfurilor. Este motivul pentru care europenii, la randul lor, au cautat sa ajunga in Orientul indepartat pe cale maritima, pe asa numitul drum “al parfumurilor”. Denumirea “Drumul matasii” i se datoreaza geografului german Ferdinand von Richthofen, din secolul al XIX-lea, care s-a ocupat, in mod special, de dovezile referitoare la acest aspect. Incepand cu 2011, se lucreaza la un proiect rutier si feroviar, care sa lege China de Europa, numit deja “Noul drum al matasii”.
Matasea de scoica
Inca din Antichitate, in Bazinul Mediteranei, se obtinea matase din secretia unei scoici – Pinna nobilis. Aceasta, astazi pe cale de disparitie in Marea Mediterana, din cauza supracolectarii, poate sa ajunga pana la impresionanta dimensiune de un metru. In satele din zona, matasea se obtinea din prelucrarea filamentelor produse de scoica, rosiatice, care, decolorate cu zeama de lamaie, deveneau de un galben stralucitor, ca aurul (aceasta fiind “lana de aur” pe care o cautau argonautii din legendele grecesti). Prelucrate si tesute, firele erau de o calitate exceptionala, dar, fiind foarte rare, erau si foarte scumpe. In Evul Mediu, vestminte din matase de scoica purtau numai nobilii si demnitarii bisericii. In prezent, aceasta matase aproape ca a disparut, doar in Sardinia mai existand cateva femei care stiu mestesugul obtinerii matasii din scoica.
Matasea de paianjen
Matasea de paianjen (din genul Nephila) este rezultatul ultimelor cercetari in domeniul materialelor textile naturale. Are calitati deosebite, este mai subtire decat matasea produsa de fluturele de matase (3-8 microni, fata de 12-20 de microni), mai elastica si mai neteda. Este insa mai scurta, un fir avand, in medie, 30 de centimetri, in comparatie cu cel al viermelui de matase, care poate ajunge la 1,5 kilometri. Marea problema pentru realizarea crescatoriilor de paianjeni capabili sa produca matase este ca acestia sunt “canibali”, de aceea se cauta solutii genetice, prin incrucisarea fluturelui de matase cu paianjenul Nephila. Deocamdata nu s-a ajuns la un rezultat multumitor. In schimb, s-au facut progrese in privinta fibrelor sintetice cu proprietati asemanatoare matasii de paianjen, fara ca omul sa atinga, totusi, ceea ce natura a creat perfect.
La ora actuala, China si India raman cele mai mari producatoare de matase naturala din lume, pe locul noua, aflandu-se, surprinzator, Romania, potrivit unor statistici din 2006. Desi, la nivel mondial, se fabrica, anual, in jur de 100 000 de tone de matase, cantitatea este insuficienta, in raport cu cererea, ceea ce face ca materialul acesta, extrem de elegant si delicat, sa ramana inca foarte scump. Pe de alta parte, daca ne gandim la procesul de obtinere a matasii, care, inainte de prelucrare, se extrage din coconul fluturelui de matase (invelisul in care se infasoara crisalida) tinut in apa fierbinte si ca, pentru cativa metri de material, sunt omorati mii de coconi, poate ca ar trebui sa sovaim putin inainte de a ne bucura de frumusetea unui vestmant din matase naturala.
