Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 este unul dintre acele momente de graţie ale istoriei, când un popor are voinţa şi curajul de a-şi îndeplini un ideal, de a-şi construi destinul potrivit propriilor dorinţe şi aspiraţii, cu o solidaritate a oamenilor şi a marilor personalităţi, care a depăşit interesele şi calculele politice minore, interne şi internaţionale.
O ţară nu este doar locul în care cineva se naşte şi trăieşte ca sub semnul unei fatalităţi. Ţara căreia îi aparţii îţi conferă identitate, este spaţiul din care se hrăneşte substanţa fiinţei individuale şi colective, este expresia unui profund sentiment de apartenenţă şi al unui profil spiritual, cultural şi istoric.
Aşa cum un om care nu-şi cunoaşte trecutul nu-şi poate construi viitorul după propria voinţă, la fel un popor care îşi ignoră istoria străbate timpul în derivă. Omul care cunoaşte istoria ţării sale ştie că societatea se tranformă, evoluează prin opinie şi acţiune, că opinia nu se schimbă de la sine şi că numai un popor care aspiră în aceeaşi direcţie îşi poate impune voinţa. Iată câteva aspecte legate de Mica Unire din 1859, pe care ar trebui să le ştie orice român:
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 – un act de voinţă naţională
Mica Unire, adică Unirea Principatelor Române – Tara Românească şi Moldova – s-a realizat la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Ţării Româneşti, după ce tot el fusese ales ca domn şi în Moldova, la 5 ianuarie, in acelaşi an, când toţi ceilalţi 37 de contracandidaţi se retrăseseră în favoarea lui Cuza.
Deşi recunoaşterea internaţională a acestei Uniri s-a făcut mai târziu, în 1862, când cele două ţări unite au primit numele de România, cu capitala la Bucureşti, actul de la 24 ianuarie 1859 a fost pasul decisiv, mai presus de convenţiile şi tratatele internaţionale şi de interesele politice. Procesul unirii provinciilor româneşti se va definitiva odată cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a fost un moment pregătit îndelung, un rol major avându-l, în acest sens, marile personalităţi paşoptiste, în primul rând Mihail Kogălniceanu (Prim-ministru al ţării în vremea lui Alexandru Ioan Cuza), dar şi Vasile Alecsandri, Carol Davila etc.
Tot în epoca paşoptistă, în vremea domniei lui Mihail Sturza, în Moldova, şi a lui Gheorghe Bibescu, în Tara Românească, se realizase uniunea vamală dintre cele două ţări, ceea ce crease o punte de legătură culturală şi economică între principate.
Mica Unire – o cauză intens dezbătută
Începând cu 1830, paşoptiştii pledaseră în străinătate pentru idealul unionist al românilor, prin memorii către Napoleon al III-lea, către premierul britanic Palmerston, către Comitetul Central Democratic European. În acelaşi scop, I.C.Brătianu vinde o moşie a soţiei sale, pentru a susţine financiar campania de sensibilizare a intelectualităţii europene faţă de cauza unionista a românilor.
În plus, după Războiul din Crimeea (1853-1856), se crease şi pe plan internaţional un context favorabil Unirii Ţărilor Române. Rusia fusese înfrântă, iar Napoleon al III-lea, interesat să blocheze expansiunea rusească în estul Europei şi, în acelaşi timp, să submineze monarhia austro-ungară, a susţinut Unirea Ţărilor Române.
Prin Congresul de Pace de la Paris, din 1856, Rusiei i se retrage statutul de putere protectoare a Principatelor Române. Acestea rămâneau sub autoritatea otomană, dar intrau, în acelaşi timp, sub garanţia colectivă a celor şapte puteri (Franta, Prusia, Austria, Marea Britanie etc.). Se înfiinţează totodată adunările ad-hoc, formate din reprezentanţi ai marii boierimi, ai burgheziei, ai ţărănimii şi ai bisericii, cu funcţie consultativă în privinţa Unirii.
Desigur, aşa cum se întâmplă în momentele de răscruce ale istoriei, au existat în epocă şi opozanţi ai Unirii Principatelor Române. Chiar personalităţi culturale autohtone, precum Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi, s-au aflat în tabăra separatistă, considerând că Unirea nu ar fi fost în beneficiul moldovenilor din punct de vedere economic, social şi politic.
În acelaşi timp, separatiştii, susţinuţi de Turcia şi Austria, au fraudat alegerile de reprezentanţi în adunările ad-hoc, din 1857, de acest fapt ocupându-se Nicolae Vogoride, care dorea pentru el tronul Moldovei. Această situaţie a creat o adevărată criză diplomatică, deoarece dovezile că Vogoride dorea să-şi asigure poziţia de conducere au fost publicate într-un ziar din Bruxelles.
Napoleon al III-lea, pentru a detensiona relaţiile dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, Franţa, Prusia, Rusia, pe de alta, a admis doar o “unire parţială” a românilor – instituţii comune (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, Armata), dar domni diferiţi.
Noi divanuri ad-hoc şi recunoaşterea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Tara Românească şi Moldova
În septembrie 1857, s-au organizat noi alegeri pentru divanurile ad-hoc. De această dată, majoritatea aparţinea cauzei unioniste. Rezoluţiile divanurilor prevedeau autonomia principatelor, unirea lor într-un stat numit România şi adoptarea monarhiei, prinţ domnitor urmând să fie cineva din familiile domnitoare din Europa.
Convenţia de la Paris, din 1958, a stabilit că principatele îşi păstrează autonomia sub suzeranitate otomană şi sub protecţia celor şapte puteri, că vor avea doar trei instituţii comune şi că se vor numi “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele ţări a fost soluţia găsită de unionişti şi a fost apărată de peste 30 000 de oameni care, în ziua alegerilor din Tara Românească, s-au adunat pentru a protesta în caz că nu se va întâmpla aşa. A fost nevoie de o nouă campanie în străinătate, pe lângă marile puteri, pentru ca rezultatul alegerilor să fie validat, la aceasta adăugându-se fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor din cele două principate.
Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza şi bazele României moderne
Mica Unire şi cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza au pus bazele României moderne. S-a creat primul guvern, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, s-a promulgat Legea învăţământului obligatoriu, s-au înfiinţat primele universităţi, la Iaşi şi la Bucureşti, s-au creat Codul Civil şi Codul Penal, după model francez, s-au iniţiat o serie de reforme – agrară, electorală, în justiţie, secularizarea averilor manăstireşti.
În timpul lui Cuza s-a construit prima linie ferată, de 70 de kilometri, de către o companie engleză, pe ruta Bucureşti – Filaret – Giurgiu si care a fost inaugurată în timpul lui Carol I, în 1869.
În 1864, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă Constituţie şi organizează şi armata naţională. Prin reforma fiscală, s-au instituit impozitul personal şi contribuţia pentru drumuri. Prin Legea rurală, peste 40 000 de familii ţărăneşti au fost împroprietărite cu loturi de teren arabil şi alţi 60 000 de ţărani au primit loc de casă şi grădină, toţi devenind şi contribuabili la stat. În 1862, încep lucrările la spitalul “Noul Pantelimon” (Colentina), domnitorul însuşi contribuind cu o donaţie de 2000 de galbeni.
În 1866, “Monstruoasa Coaliţie” (alianţa dintre liberalii şi conservatorii radicali, numită aşa de presa vremii favorabilă lui Cuza) l-au obligat pe domnitor, figură emblematică pentru Mica Unire, să abdice. Restul vieţii, Cuza l-a petrecut în exil, la Viena, Paris şi Wiesbaden, nereuşind să revină în ţară, chiar dacă şi-a dorit acest lucru.
A fost înmormântat la Biserica Domnească, lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, aşa cum şi-a dorit. Au participat la înmormântare peste 30 000 de ţărani, iar discursurile funebre au fost rostite de personalităţi politice liberale, dintre cei care l-au susţinut, Mihail Kogălniceanu în primul rând. După al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Iaşi, La Biserica Trei Ierarhi.
24 ianuarie 1859 şi Hora Unirii
“Hora Unirii” este cântecul emblematic al Unirii Principatelor Române – Mica Unire de la 24 ianuarie 1859. Versurile au fost scrise de Vasile Alecsandri, încă din 1856, când au fost publicate, pentru prima dată, în revista “Steaua Dunării”, condusă de Mihail Kogălniceanu.
Versurile simple, frumoase, sincere, încărcate de o mare emoţie, au atras atenţia unui compozitor şi violonist sas, Alexandru Flechtenmacher, director o vreme al Conservatorului din Bucureşti şi care a militat pentru idealul românesc al Unirii. El este cel care a compus muzica.
După 161 de ani de la Mica Unire, versurile lui Alecsandri şi muzica lui Flechtenmacher emotionează incă, “Hora Unirii” se cântă pe întreg teritoriul românesc, sărbătorind Unirea românilor, chiar dacă, poate, România de azi nu se află pe culmile pe care le visau înaintaşii.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 şi, mai târziu, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 au reprezentat dorinţa vie a românilor, “singurul mod de a consolida naţionalitatea noastră” (Mihail Kogălniceanu). “Unirea – spunea Dimitrie Brătianu (fratele lui Ion C. Brătianu) – este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru, fără dânsa orice se va clădi va fi clădit pe nisip” – adevăr atât de valabil şi astăzi.
