Ceainicul lui Russell este o celebră analogie filosofică, propusă de filozoful și matematicianul britanic Bertrand Russell (1872 – 1970), pentru a ilustra un aspect important despre “sarcina dovezii” (“onus probandi”) în dezbaterile privind existența unor entități sau fenomene, în special în contextul religiei.
“Onus probandi” (“sarcina dovezii”/ “sarcina probei”) este o expresie latinească, referitoare la cel mai important principiu al dreptului civil şi penal – acela care indică partea căreia îi revine obligația de a demonstra sau de a proba un anumit fapt sau o anumită afirmație, într-o procedură juridică, dar care are relevanță şi într-o discuţie sau într-o dezbatere. De exemplu, în dreptul penal, “sarcina probei” revine de obicei acuzării, care trebuie să demonstreze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzatul a comis infracțiunea de care este învinuit.
În contexte filosofice sau argumentative, “onus probandi” este important, deoarece indică faptul că persoana care face o afirmație extraordinară sau neobișnuită trebuie să ofere dovezi pentru a-și susține respectiva afirmație, și nu invers. De pildă, dacă cineva susţine existența unei entități supranaturale, sarcina de a aduce dovezi în sprijinul aceastei afirmații revine persoanei care face declarația, nu celor care o contestă.
Ceainicul lui Russell (“Ceainicul ceresc”) – Despre ce nu se poate dovedi trebuie păstrată tăcerea?
“Ceainicul lui Russell” este adesea invocat în discuțiile despre existența lui Dumnezeu sau despre alte credințe religioase sau supranaturale.
În 1952, o revistă i-a solicitat lui Bertrand Russell, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1950), pentru lucrările sale, în care promova umanitarismul și libertatea de conștiință, să scrie un articol (care nu a fost niciodată publicat şi a rămas printre manuscrisele sale, cu titlul “Există un Dumnezeu?”) în care să-şi exprime opinia despre existența lui Dumnezeu și argumentele folosite pentru a-şi susţine punctul de vedere.
În acest articol, Bertrand Russell apelează la o analogie surprinzătoare, pentru a exprima o perspectivă sceptică în ceea ce privește discuția și “părtinirea” luată în calcul atunci când se consideră ca argument pentru existența lui Dumnezeu neputința de a se dovedi inexistența acestuia – analogie cunoscută astăzi sub denumirea de “Ceainicul lui Russell” sau “Ceainicul ceresc”.
Russell spune că, dacă ar afirma că există un mic ceainic de porțelan care orbitează în jurul Soarelui, undeva între Pământ și Marte, dar este prea mic pentru a fi detectat de vreun telescop, atunci ar fi irațional să așteptăm ca cineva să creadă în existența acelui ceainic doar pe baza afirmației sale. De asemenea, ar fi absurd să pretindem că scepticii trebuie să dovedească inexistența ceainicului. În schimb, “sarcina probei” (“onus probandi”) ar trebui să revină celui care face afirmația, adică celui care susține existența ceainicului.
Ceainicul lui Russell – gândirea critică şi credinţa
Prin urmare, analogia dintre “ceainicul zburător” şi credinţa creştină (sau orice altă credinţă religioasă) a fost utilizată pentru a sublinia faptul că, atunci când cineva face o afirmație, fără dovezi, despre existența unei entități, nu este datoria scepticilor să demonstreze contrariul, ci este responsabilitatea celui care face afirmația să aducă dovezi pentru susținerea acesteia. Altfel, “Despre ce nu se poate dovedi, trebuie păstrată tăcerea”, după cum susţinea şi un alt filosof, contemporan cu Russel, Ludwig Wittgenstein, în “Tractatus logico-philosophicus”.
Bertrand Russell era convins că nu există niciun motiv să credem în dogmele credinței creștine. Cu alte cuvinte, a crede în Dumnezeu este irațional, este un fel de capitulare a gândirii critice.
Gândirea critică, spune filosoful, este o gândire rezonabilă, atentă, concentrată pe a decide ce să credem sau să facem, un proces care ne determină să reexaminăm mereu ceea ce știm sau credem că știm, fără a ignora alte calităţi ale gândirii – imaginaţia, creativitatea etc.
Controverse provocate de “Ceainicul lui Russell”
Perspectiva lui Russell (care s-a autodeclarat ateu, in repetate rânduri) asupra credinţei a contrariat în epocă şi continuă să provoace controverse. Unii consideră că, deşi “Ceainicul lui Russell” are “o retorică excelentă” (Peter van Inwagen), este departe de a fi convingător. Un alt filozof, Alvin Plantinga, specializat în filosofia religiei, logică şi epistemologie, afirmă că, în centrul argumentului lui Russell, se află “o minciună”, în orice caz, o exagerare. A presupune că un “ceaunic zburător” este comparabil cu Dumnezeu este o abandonare a simţului critic, un non-sens.
James Wood, eseist şi romancier, fără a fi adept al vreunei credinţe, considera şi el că “a crede în Dumnezeu este mult mai rezonabil decât a crede într-un ceainic”, deoarece “Dumnezeu este o idee măreaţă”, care nu poate fi echivalat cu un obiect banal.
În 2006, Richard Dawkins, biolog evoluţionist, deşi a exprimat în dese rânduri o atitudine critică fermă față de “creaţionism”, intr- carte intitulată “The God Delusion”, spune, la rându-i, că: “Știința nu are nicio modalitate de a stabili existența sau inexistența unui zeu […] credința sau neîncrederea într-o ființă supremă merită respect și atenție egale, iar Ceainicul lui Russell este doar o “reductio ad absurdum” a acestei poziţii – Dacă agnosticismul cere respectarea egală a credinței sau neîncrederii într-o ființă supremă, atunci trebuie să acorde, de asemenea, respect egal credinței într-un ceainic orbitant, deoarece existența unui ceainic orbitant este la fel de plauzibilă din punct de vedere științific ca și existența unei ființe supreme”.
“Dragonul din garaj”…
Celebrul astronom Carl Sagan, în cartea “Lumea şi demonii ei” (“The Demon-Haunted World: Science as a Candle in the Dark”, tradusă şi în româneşte), oferă o analogie similară cu cea din “Ceainicul lui Russell”, imaginând “dragonul din garaj”, ca exemplu de gândire critică şi scepticism față de afirmațiile nefondate.
Sagan creează un scenariu în care afirmă că are un dragon invizibil, care levitează și care trăiește în garajul său. Când cineva dorește să vadă dragonul, i se explică faptul că acesta este invizibil. Dacă propune să arunce făină pe podeaua garajului pentru a vedea urmele, i se spune că dragonul levitează. Dacă încearcă să-l detecteze cu un senzor de căldură, i se răspunde că dragonul nu emite căldură. Orice test propus pentru a dovedi existența dragonului este întâmpinat cu o explicație care face imposibilă detectarea acestuia.
Prin această analogie, Carl Sagan subliniază că o afirmație care nu poate fi testată sau infirmată în niciun fel este echivalentă cu o afirmație lipsită de sens în contextul științific. Cu alte cuvinte, dacă o entitate sau fenomen nu se poate detecta prin niciun mijloc, atunci afirmația despre existența sa este problematică din punct de vedere epistemologic. Ideea este că trebuie să existe dovezi observabile și testabile, pentru a susține afirmațiile, și nu explicații care sunt imunizate la orice formă de verificare.
“Dragonul din garaj” este, așadar, o analogie (ca şi “Ceainicul lui Russell) folosită pentru a demonstra importanța dovezilor în formarea convingerilor și respinge ideea de a crede în lucruri pentru care nu există dovezi verificabile.
Un paradox – ceea ce susţin agnosticii, ştiinţa contemporană infirmă
Dintotdeauna omul şi-a pus întrebarea dacă există un “Mare Arhitect” al Universului, a tot ce există şi cum poate fi explicată „bariera” care limitează capacitatea minții umane de a înțelege și de a depăși raționamentele, axiomele, argumentele și teoriile?
Agnosticii cred că gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu, prin urmare, cunoaşterea obiectivă a lumii, a esenţei fenomenelor este imposibilă sau parţială.
Ateii, la rândul lor, susțin că, în lipsa unor dovezi empirice care să ateste existența lui Dumnezeu, se poate concluziona că Dumnezeu nu există. Totuși, acest raționament conține o eroare logică, denumită de obicei „argumentul ignoranței” (argumentum ad ignorantiam), care presupune că absența dovezilor ar echivala cu dovada inexistenței lui Dumnezeu. Însă lipsa dovezilor pentru existența unui lucru nu înseamnă automat că acel lucru nu există.
Bertrand Russel, ateu convins, cel care a imaginat analogia cu “ceainicul zburător”, a fost întrebat, la un moment dat, ce ar spune dacă, după moarte, ar ajunge în faţa lui Dumnezeu şi ar fi întrebat de ce nu a crezut în El, iar filosoful a răspuns: “Nu au fost suficiente dovezi, Doamne, nu au fost suficiente dovezi!”.
Dovada matematică a existenţei lui Dumnezeu – Formula lui Godel
Kurt Gödel, matematician și filosof austriac (emigrat în SUA, în 1940), este cunoscut pentru ideea sa de a oferi o “dovadă ontologică” a existenței lui Dumnezeu, bazată pe logică modală (un fel de logică folosită pentru a exprima afirmații despre necesitate și posibilitate, având un rol major în înţelegerea unor concepte precum cunoașterea și cauzalitatea).
Gödel a început să lucreze la această teorie în 1941 și a continuat să o dezvolte până în 1970. Nu și-a publicat niciodată lucrarea, din teama ca cei din jur să nu interpreteze că era interesat de teologie, când, de fapt, îl preocupa aspectul logic al acestei probleme existențiale.
Kurt Gödel a discutat despre preocuparea sa doar cu câțiva prieteni apropiați, iar “dovada ontologică a existenței lui Dumnezeu”, exprimată în formule matematice, a fost publicată abia în 1987, la nouă ani după moartea matematicianului. Filosoful austriac a fost inspirat, pentru a formula această „dovadă ontologică”, de o scriere a lui Anselm de Canterbury, un teolog și filosof neoplatonic, din secolul al XI-lea, considerat părintele argumentului ontologic, Godel ajungand, pe baza unor definiţii şi axiome, la o complicată formula matematică, o adevarată provocare si pentru matematicienii de astăzi.
Argumentul ontologic, așa cum a fost formulat de Anselm, este unul deductiv, care concluzionează existența lui Dumnezeu prin analiză conceptuală: „1. Dumnezeu este ființa supremă, față de care nimic mai mare nu există. 2. Ființa față de care nu se poate concepe ceva mai mare există. 3. Prin urmare, Dumnezeu există.”
O entitate abstractă, perfectă
Despre “Formula lui Godel”, Christoph Benzmüller, profesor la Universitatea Saarland, din Berlin, la Departamentul Informatică, şi Bruno Woltzenlogel, de asemenea specialist în informatică, la Universitatea de Tehnologie din Viena, spuneau că aceasta se confirmă prin verificările pe computer.
“Nu este vorba – precizau cei doi informaticieni – de un demers ştiinţific menit să servească vreo religie. Niciun ateu nu va fi convins de o formulă matematică şi nici nu este vorba de un Dumnezeu, ca un bătrân înţelept, cu barbă, cum este reprezentat adeseori, ci de coerenţa unui concept, de o demonstraţie, care dovedeşte logico-matematic existenţa unei entităţi abstracte, perfecte”.
Între “Ceainicul lui Russell”, “Formula lui Godel” şi nenumărate alte teorii ştiinţifice şi concepţii filosofice, răspunsul la întrebarea “Cum gândim despre existenţa lui Dumnezeu?” rămâne unul pur subiectiv. Poate că “singurul Dumnezeu adevărat este cel în care crede fiecare”. (Henri de Regnier)
