Migraţia păsărilor este un fenomen fascinant. Suntem mai mult sau mai puţin atenţi la acest spectacol al plecării şi al intoacerii păsărilor călătoare, în fiecare an, şi, poate, rareori ne gândim că este un semn bun, că lumea şi ritmurile naturii îşi urmează cursul firesc, bine statornicit în timp.

Începând cu sfârşitul lunii august, până în prima parte a lui noiembrie, miliarde de păsări pornesc din zonele în care au stat peste vară, pentru hrană şi pentru reproducere, în lungul zbor spre ţările calde, aflate la mii de kilometri, străbătând drumul invers în primăvară.

Migraţia păsărilor – un fenomen fascinant
Migraţia păsărilor – un fenomen fascinant

Unele dintre ele parcurg chiar şi peste 40 000 de kilometri pe an, altele pot zbura trei sau patru nopţi în continuu, fără să mănânce, să bea apă sau să doarmă, străbătând în jur de 800 de kilometri în 24 de ore, cu circa 50 de bătăi de aripi pe secundă, altele zboară doar ziua.

Cum ştiu aceste păsări în ce moment trebuie să plece, cum se orientează peste întinderile nesfârşite de ape ale mărilor şi oceanelor, cum ştiu să-şi găsească cuiburile din anul precedent, cum ajung la destinaţie exemplarele tinere, care pleacă la trei săptămâni după părinţi, fără să fi văzut vreodată calea, cum se orientează, de unde au atâta forţă, de ce nu rămân mereu la tropice? Sunt întrebări la care ornitologii au, deocamdată, doar răspunsuri parţiale.

Migraţia păsărilor – un mister încă nedescifrat pe deplin

Migraţia păsărilor – un fenomen fascinant
Migraţia păsărilor – un fenomen fascinant

Se estimează că, pe glob, circa 50 de miliarde de păsări migrează în fiecare an, dintre care cinci miliarde migrează între Europa şi Africa. În România există în jur de 150 de specii de păsări migratoare. Rândunici, berze, lăstuni, egrete, lişiţe, prigorii, pelicani, cormorani, raţe sălbatice, şoimi, vulturi etc. – fiecare specie are propriul mod de a migra, dictat de “ceasul intern” şi susţinut de adaptările biologice.

Se pare că migraţia păsărilor este precedată de un “zugunruhe”, un termen nemţesc, prin care ornitologii denumesc neliniştea, “anxietatea” păsărilor în perioada de dinaintea pornirii în călătorie, “ceva” ce le spune că trebuie să plece, în perioadele în care temperaturile scad, zilele se micşorează, iar hrana se împuţinează, un instinct care se manifestă chiar şi atunci când nu sunt în libertate, după cum au arătat o serie de experimente.

Migraţia păsărilor este un fenomen foarte vechi, dar nimeni, până acum, nu a putut argumenta convingător diversele mecanisme care generează şi susţin un astfel de comportament. Se presupune că migraţia păsărilor ar fi început în perioadele de alternanţă a glaciaţiunilor (când temperaturile medii ale climei Pământului scădeau drastic) cu intervalele temperate şi că, de atunci, mecanismele de adaptare s-au perfecţionat continuu.

Migraţia păsărilor – cum se orientează păsările în zborul lor?

Migraţia păsărilor, berze
Migraţia păsărilor, berze

Migraţia păsărilor este un fenomen complex, care ascunde încă multe necunoscute. Cum se orientează păsările în lungile lor zboruri? Care este “busola” lor? Se ghidează după lumina Soarelui, după stele, după câmpul magnetic al Pământului, după munţi, ape, mirosuri? După toate acestea şi nu numai.

Istoria acestei cercetări a început în anii 1950, când germanul Gustav Kramer, datorită unui dispozitiv ingenios, a identificat rolul Soarelui în orientarea graurilor. Printr-un set de oglinzi, el a deplasat artificial poziţia aparentă a Soarelui, observând că păsările îşi îndreaptă ciocul spre Soare înainte de a-şi lua zborul.

Câţiva ani mai târziu, acelaşi dispozitiv a arătat şi sensibilitatea păsărilor faţă de poziţia stelelor. În timp, s-a constatat că o zonă din creierul păsărilor este specializată pentru percepţia rotaţiei stelelor, putând identifica poziţia constelaţiilor, mai ales păsările care zboară noaptea. La acest fapt se adaugă capacitatea de polarizare a luminii la apusul si la răsăritul soarelui.

Dar păsările zboară şi pe vreme înnorată, fără a se rătăci, ceea ce înseamnă că, în migraţia păsărilor, intervin şi alţi factori. Au mai trecut zece ani până când doi specialişti de la Universitatea Frankfurt, Germania, să demonstreze că şi câmpul magnetic al Terrei are un rol esenţial în această ecuaţie.

Fără busolă si GPS…

Migraţia păsărilor
Migraţia păsărilor

Multe păsări au mici cristale de oxid de fier în zona ciocului, a gâtului, care se comportă ca acele unei busole, orientându-se pe liniile câmpului magnetic. Nu se ştie însă clar cum acţionează aceste cristale, presupunându-se că ar putea trimite semnale chimice către creier, fără a se reuşi, până astăzi, un experiment care să confirme o asemenea ipoteză.

În 1970, italianul Floriano Papi a venit cu ipoteza unui alt stimul, adăugat celor menţionaţi anterior – simţul olfactiv – demonstrând că porumbeii ai căror nervi olfactivi erau amorţiţi erau incapabili să găsească drumul spre cuib. Nici până astăzi însă cercetătorii nu au reuşit să afle la care mirosuri sunt sensibile păsările. În 2004, un micro-GPS, instalat pe spatele unor porumbei, a indicat că aceştia aveau abilitatea de a urmări “vizual” căi naturale sau artificiale.

Cercetări recente au lansat şi posibilitatea ca o moleculă fotoreceptoare, responsabilă cu ritmurile circadiene la alte specii – criptocromul – să aibă un rol esenţial în migraţia păsărilor.

Dincolo de toate aceste aspecte, ceea ce afirmă cu certitudine specialiştii în domeniu este că migraţia păsărilor este un fenomen înnăscut. Păsările sunt programate genetic să migreze în anumite momente ale anului, să urmeze anumite trasee, incredibil de lungi în unele cazuri, felul în care îşi aleg drumul, dincolo de repere (soare, stele, câmp magnetic etc.) rămânând un mare mister.

Migraţia păsărilor – curiozităţi

Limosa lapponica
Limosa lapponica

O specie de sitar (Limosa lapponica), de exemplu, care trăieşte în mlaştini şi în estuare, poate să parcurgă în zbor, fără oprire, 12 000 de kilometri, în numai opt zile, din Alaska, până în Noua Zeelandă. Cea mai lungă migraţie este a unei specii de păsări de mare – Puffinus griseus – nu mai mare de 40 de centimetri lungime, care parcurge 65 000 de kilometri, în aproximativ şase luni, în jurul Oceanului Pacific.

O călătorie la fel de lungă face şi chira polară – Sterna paradisaea – o pasăre care trăieşte în regiunile arctice şi subarctice şi care cuibăreşte în zona Cercului Polar de Nord, când acolo este vară, înainte de venirea iernii migrând spre Antarctica, traversând Pământul, de la un pol la altul, adică în jur de 70 000 de kilometri.

Citește și:  Generalitati despre galaxia Triangulum
Pinguinul imperial

Pinguinul imperial, pasăre endemică din Antarctica, cel mai impunător dintre speciile de pinguini (poate ajunge la circa 120 de centimetri înălţime şi 20-40 kilograme greutate) nu poate să zboare, dar migrează până la 300 de kilometri, pentru a găsi un loc potrivit pentru depunerea ouălor, în colonii.

Este singura specie de pinguini care se reproduce în timpul iernii antarctice. Femelele depun un singur ou, clocit de mascul, care, timp de 115 – 120 de zile, nu mănâncă nimic. Femela se întoarce cu puţin timp înainte de ecloziune şi protejează puiul în jur de 40 de zile, până când acesta este lăsat în “grădiniţa” de pinguini, vreme în care părinţii caută hrană.

Cea mai rapidă pasăre călătoare

Pluvialis apricaria
Pluvialis apricaria

Migraţia este o etapă istovitoare pentru păsări, de aceea multe dintre dintre ele îşi fac rezerve de grăsime, uneori chiar dublându-şi greutatea pe timpul verii. Drumul de întoarcere este însă şi mai epuizant, deoarece nu au suficient timp la dispoziţie pentru a-şi reface ţesutul adipos, după migraţia din toamnă. Este motivul pentru care, primăvara, când se întorc, sunt foarte slăbite, având nevoie de multă hrană şi odihnă.

Ploierul auriu (Pluvialis apricaria), pasăre caracteristică zonelor de tundră, rar întâlnit şi pe la noi, este cea mai rapidă pasăre migratoare, fiind capabilă să străbată circa 3000 de kilometri (din Alaska, până în Insulele Hawaii) în numai 35 de ore, cu o viteză de aproximativ 90 kimetri/oră.

Faptul că păsările migratoare nu rămân în ţările calde, spre care zboară toamna, alegând să se întoarcă, se explică prin aceea că, în respectivele zone, verile sunt secetoase, hrana este puţină, bazinele acvatice sunt adesea secate. Din acest motiv se întorc, pentru ca puii să aibă hrană din belşug, să crească puternici, zilele lungi, de circa 16 ore lumină, favorizând perpetuarea speciei.

Zboruri si forme

Zboruri si forme
Zboruri si forme

Fiecare specie are propriul traseu, propriile date de plecare şi de sosire, propriul mod de zbor. Când pleacă, lebedele, cocorii zboară în unghi ascuţit, în V, probabil pentru că pasărea din frunte este cel mai bun navigator sau pentru ca celelalte să-şi sincronizeze zborul cu aceasta şi să le fie mai uşor, raţele sălbatice zboară în linie dreaptă, una lângă alta, gâştele sălbatice, în linii oblice, păsările mici în stoluri mari, iar păsările mari, în stoluri rotunde.

Berzele din România, ca şi cele din alte ţări din Europa Centrală şi de Est, traversează Bosforul, pentru a ajunge în savanele din Africa, parcurgând în jur de 200 de kilometri pe zi. La întoarcere, rândunicile şi berzele par a fi cele mai “punctuale”, nelăsându-se niciodată aşteptate şi găsindu-şi cu precizie cuiburile din anul predent.

Impactul activităţilor umane asupra migraţiei păsărilor

Pasari migratoare
Pasari migratoare

Studiile din anii 2000 arată că migraţia păsărilor este semnificativ influenţată de activităţile umane. Numărul păsărilor care folosesc coridorul Africa- Eurasia a scăzut brusc în numai câţiva ani, alte specii îşi modifică treptat căile de migraţie tradiţionale. Distrugerea unor zone (prin deşertificare, salinizare, dispariţie a porţiunilor de uscat etc.) în care puteau poposi păsările, în drumul lor, le face călătoria şi mai grea.

Smogul electromagnetic, poluarea luminoasă (iluminarea nocturnă a podurilor, platformelor industriale, coastelor, văilor, clădirile din sticlă) derutează, de asemenea, păsările, aşa cum pesticidele, dioxinele, care pătrund în organismul păsărilor, prin hrană, le alterează vitalitatea, grăsimile acumulate pentru zbor consumându-se mult mai rapid.

Schimbările climatice, de asemenea, influenţează major migraţia păsărilor. Ornitologii spun că, în condiţiile încălzirii globale, pentru multe specii de păsări, călătoria va creşte cu câteva sute de kilometri, în căutare de hrană şi climă favorabilă, ceea ce înseamnă că organismul lor va suferi modificări (micşorarea organelor interne, pentru eficienţa zborului, sporirea greutăţii normale aproape de două ori, înainte de migraţie etc.).

Diverse modele de simulare computerizată anticipează că, în următorii ani, arealul de cuibărire se va deplasa spre nord, în timp ce arealul de ienare va rămâne aproximativ acelaşi, iar alte specii se vor adapta, renunţând la migraţie, acesta fiind însă un fenomen mai rar.

Ziua mondială a păsărilor migratoare

UNESCO, Ziua mondiala a pasarilor migratoare
UNESCO, Ziua mondiala a pasarilor migratoare

Nenumărate organizaţii internaţionale au lansat diverse programe de protejare a păsărilor migratoare, astfel încât să se evite fenomenul regresiei anumitor specii. Începând cu anul 2006, UNESCO, prin Convenţia pentru conservarea speciilor migratoare şi animalelor sălbatice (CMS) a decis sărbătorirea Zilei mondiale a păsărilor migratoare de două ori pe an, în a doua sâmbătă din lunile mai şi octombrie. Există şi multe site-uri care monitorizează fenomenul migraţiei şi care adună date din diverse ţări, date care pot fi accesate de oricine este pasionat de lumea frumoaselor vieţuitoare.

În antichitate şi chiar mai târziu, când oamenii nu ştiau nimic despre migraţia păsărilor, dar pe care le considerau întruchipări ale perfecţiunii divine, se credea că acestea iernează pe Lună sau într-o altă stea, că se ascund în mlaştini, unde hibernează, sau că se transformă în pietre preţioase până primăvara, când se reîntorc la viaţă.

Sterna paradisaea
Sterna paradisaea

Astăzi ştim unde pleacă păsările călătoare, specialiştii au descifrat şi o parte dintre tainele care le ghidează în drumul lor dintre Pământ şi cer şi stim câtă energie se ascunde în trupurile lor plăpânde şi cât de mare este voinţa de a rezista şi de a perpetua specia.

Rămân însă şi multe necunoscute despre această formă de inteligenţă a naturii, despre aceste vietăţi – păsările călătoare – care, de mii de ani, au invăţat să stăpânească şi să înţeleagă şi lumina, şi întunericul, şi energiile subtile ale Terrei, şi mersul stelelor, şi zările şi locurile în care s-au născut şi pe cele în care se duc, pentru a se întoarce iar şi iar.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.