Munții Rodnei – drum spre tine însuți

Mi-a spus un prieten, cândva, în toiul veșnicelor mele căutări ale drumului către mine însămi, c-ar trebui să fac cunoștință cu muntele. Că-i o modalitate mai mult decât potrivită de-a găsi calea către sinele interior, urcând pe culmi de munte. Depunând un efort fizic intens, cu-n rucsac greu care-ți apasă deopotrivă umerii și gândurile, urci către tine însuți. Lași în urmă poteci pietruite și griji și apăsări, făcând pași, anevoios și cu efort susținut, către culmi. Culmi de munte și culmi de trăire.

Mi-a mai spus că muntele-i locul în care te duci cu grupuri de oameni străini și te întorci cu prieteni pentru că-i imposibil ca momentele împărtășite pe munte să nu apropie sufletele, să nu deschidă calea spre drag de oameni și de prietenie. Atunci, în naivitatea mea, mi-am zis că prefer singurătatea, c-aș vrea să îmbrățișez muntele de una singură, ca să pot să fiu eu cu mine însămi. Vedeam, idealist, dinafară, un farmec aparte în turele solitare. Părea a fi calea prin care aș fi găsit ceea ce aveam nevoie să știu că există în adâncurile intimității mele sufletești. Am înțeles, în timp, că nimic nu se compară cu momentele frumoase trăite împreună cu oameni apropiați și dragi, că muntele e darnic cu fiecare dintre noi și, oricum, e acolo timp pentru toate. Timp de singurătate e și-atunci când ești printre oameni și muntele-l urci în pas însoțit, dar de unul singur, de fapt.

În urmă cu niște ani, când căutam intrarea pe munte și n-o găseam, când nu știam care-s elementele de bază ale unui echipament montan și nici cele mai importante reguli care trebuie respectate, însă-mi doream mult să ies din cercul meu de confort fizic și psihic și vedeam în urcarea pe munte o astfel de soluție, am avut norocul să întâlnesc oameni care mi-au îndrumat primii pași. Montaniarzii de la Asociația de Ecoturism Opaițul Rodnei din Baia Mare, al cărei membru sunt acum, cu o experiență de zece ani în spate și mii de povești fabuloase, mi-au deschis mie drumul spre turele pe munte. Ei mi-au fost sprijin și îndrumători, de la ei am învățat reguli de bază și-am făcut primele ture, cu ei mi-am pus prima oară bocanci adevărați în picioare și-am pornit, nu să cuceresc un munte, ci să-l descopăr. Alături de ei am trăit frumusețea efortului fizic extrem și satisfacția pe care-o ai atunci când ajungi acolo unde ți-ai propus. Și le mulțumesc și sper în multe alte ture împreună.

Cred că unul dintre lucrurile cele mai importante, atunci când mergi într-o tură pe munte, e să fii însoțit de oameni care știu ce fac, ce au de făcut, preferabil cu experiență în astfel de aventuri, cu atât mai mult dacă-i vorba de o ture solicitante, cu nopți petrecute pe munte. Cel puțin pentru începători, turele pe munte e recomandat să fie făcute cu oameni experimentați, care nu uită să aibă mereu la ei cea mai bună armă – vigilența – și se concentrează până la ultimul pas făcut pe drumul de întoarcere spre casă.

Tura prieteniei s-ar putea numi ultima mea aventură de acest fel, în care-am fost în urmă cu două săptămâni. Însoțită de cele mai dragi două prietene de-ale mele și de grupul celor de la Opaițul Rodnei, a fost o tură de două zile, solicitantă, dar cu-n timp de mare calitate. Răsplata pe care muntele ne-a oferit-o a fost pe măsura efortului depus. Frumusețea naturii ne-a umplut inima până la refuz. Apropierea de oameni faini a dat un farmec aparte și un sens lucrurilor.

Tură în Munții Rodnei, spre Pietrosu Rodnei, 2303 m. 

Parcul Național Munții Rodnei, al doilea parc național din țară, cu o suprafață de peste 47 mii ha, se întinde, geografic, în județele Maramureș și Bistrița – Năsăud, iar cele mai înalte vârfuri sunt Vf. Pietrosu Rodnei, 2303 m, Vf. Inău, 2279 m și Vf. Inăuț, 2222 m.

Pentru noi, tura a fost cu plecare din Baia Mare spre Borșa, localitate de munte, din nord-estul țării, și-apoi, de la poarta muntelui, pe traseul marcat cu bandă albastră, solicitant, de aproximativ trei ore, cu prim popas în căldarea Lacului Iezer, de unde se pornește spre culmea montană a zonei, Pietrosu Rodnei, cel mai înalt vârf din Carpații Orientali.

Drumul de urcare a fost greu, dar într-un mod plăcut. Rucsacul umplut doar cu strictul necesar pentru două zile, fără accesorii chic sau alte mărunțișuri care se îngrămădesc de obicei în geanta unei fete și nu-și au locul într-o tură pe munte. Cu soare leneș, ascuns după nori, cu stropi de ploaie cât să simți că psihicul ți-e pus la încercare, cu cărări pietruite și înclinate suficient de tare încât să-ți simți toți mușchii încordați. Cu entuziasm și dorința de-a depăși niște limite, cu dragul de-a reveni în locurile primei ture pe munte. Ore care-au trecut repede și priveliști care-au răsplătit fiecare pas făcut pe cărările abrupte și stâncoase.

Sus, în căldarea Lacului Iezer, părea că s-a vărsat pe versanții stâncoși călimara cu cerneală colorată mov. Într-un mod fabulos, îmbrăca bujorii de munte din toată zona. Oriunde-ți îndreptai privirea, o frumusețe plină, reală, autentică, îți bucura ochii. Și te făcea să te simți mic și neînsemnat în mijlocul naturii veșnic vie, primitoare și năucitor de frumoasă.

Lacul Iezer, lac glaciar, aflat la altitudinea de 1825 m, în imediata apropiere a stației meteo Pietrosu, are o suprafață de aproximativ 3400 mp și o formă aparte, cu-n contur extrem de asemănător cu cel al României. Sentimentul de mândrie pe care ți-l dă acest fapt e amuzant și te face să întorci mereu privirile spre el, pe drumul de urcare spre vârf, de unde forma i se vede foarte bine.

Traseul de la Lacul Iezer spre vârful Pietrosu, făcut în dimineața răcoroasă a celei de-a doua zi, a fost mai mult copleșitor decât obositor, deși diferența de altitudine era suficient de solicitantă și obositoare, cărarea șerpuită pe versantul muntelui cerând atenție și concentrare. Dar în jur era atât de multă frumusețe și cu toate astea, aproape patruzeci de oameni în grup, nu-i făceam față. Sus, am avut parte și de ceață deasă, și de vânt năprasnic, și de spărturi de nori, și de priveliști fabuloase. Un tot întreg, exact așa cum trebuia să fie. Drumul de întoarcere a fost, ca întotdeauna, acompaniat de-un sentiment de regret amestecat cu recunoștință și cu promisiunea unei reveniri în zonă.

Muntele îți dă, dacă tu știi să te detașezi de toate și să primești. Îți dă suflu de viață, psihic, mental, cel puțin pe măsura suflului de viață fizic pe care ți-l cere, ca tribut. Îți dă plinătate sufletească, înălțare și detașare, pe măsura oboselii corpului. Îți dă momente de viață autentică, în care să simți, prin toți porii, cu plămânii și toate celelalte organe, cu fiecare colțișor al sufletului, că viața merită trăită.

Cred că fiecare dintre noi se regăsește altfel pe munte. Într-un mod diferit de ceea ce știe despre sine, în viața de zi cu zi. O fi datorită faptului că limitele fizice sunt împinse, pas cu pas, dincolo de ceea ce știm sau credem că suntem capabili sau poate pentru că prea multă frumusețe a naturii copleșește și umple sufletul de o uimire și o recunoștință greu de pus în cuvinte?

O putem afla doar urcând. Spre culmi de munte și spre sine.

(credit foto – Diana Cherecheș, Kinga Kalmar, Loredana Ionescu)