Istoria muzicii coincide cu istoria civilizatiei, fiind una dintre cele mai vechi forme de arta. Manifestata, la inceput, prin lovirea ritmica a pietrelor, a doua bucati de lemn sau prin strigate sacadate, mai apoi, prin incantatii cu functie magica, muzica a dat omului senzatia ca, prin ea, poate participa la misterul cosmic, poate atrage bunavointa zeilor, isi poate exprima plenar bucuria sau tristetea. Nu exista colectivitate, popor, cultura, care, mai devreme sau mai tarziu, sa nu isi fi dezvoltat propriul sistem muzical, adaptandu-l la sensibilitatea, gusturile, necesitatile, modul sau de a gandi si de a fi, de aceea muzica, mai mult decat alte arte, este puternic marcata de specificitatea unei anume civilizatii. Astazi, oricine poate recunoaste, de exemplu, fara a avea nevoie de prea multa cultura muzicala, diferenta intre muzica indiana, araba, africana, balcanica etc.
Cele mai vechi urme ale existentei unui sistem muzical, care atinsese, spun specialistii, o culme a perfectiunii, vin din China mileniului al II-lea i.Hr. Documentele povestesc ca imparatul Hoang-Di, considerat parintele civilizatiei chineze, a dat o misiune foarte dificila unui maestru de ceremonii de la curtea sa – sa afle secretul cantecului pasarilor, dintr-o anumita regiune a imperiului, unde ciripitul era mai frumos ca in oricare alta parte.
Cand cel care primise aceasta misiune s-a intors la palat, cateva luni mai tarziu, a adus cu el douasprezece fluiere, care corespundeau la tot atatea sunete diferite, asociate celor dousprezece luni ale anului si raportate la douasprezece stari psihice. Ceva mai tarziu, pe baza acestor constatari, a fost creata si o gama, din cinci note muzicale, marcate in scris prin semne – simbol – un print, un ministru etc.
La epoca respectiva, chinezii se foloseau de diverse instrumente muzicale, precum clopotei, tobe, fluiere, chitare mici (asemanatoare mandolinelor de astazi), laute, cu sunete foarte armonioase, obtinute prin intermediul unor corzi, intinse pe un suport lung si ingust din lemn. Cantareti, instrumentisti si dansatori participau la ceremoniile consacrate zeilor si, mai tarziu, dedicate lui Buddha si Confucius (invatat care a marcat inceputurile civilizatiei chinezesti).
In Grecia antica, legendele atribuie descoperirea muzicii, lui Orfeu (personaj mitologic, fiu al unui rege trac si al muzei Calliope, protectoarea poeziei si a elocintei) a carui lira, daruita de zei, imblanzea animalele salbatice si induiosa pietrele. Tot el, pentru a-si aduce sotia muscata de un sarpe – pe Eurydice – din Infern, inapoi, in lumea viilor, a reusit, cu muzica sa, sa il adoarma pe Cerber, pazitorul Hadesului, dar pentru ca nu a rezistat, pe drumul de intoarcere, sa nu priveasca in urma, frumoasa Eurydice a disparut definitiv.
Pitagora, matematician si filozof al Antichitatii grecesti, considera muzica o expresie a armoniei numerelor si a cosmosului. Teoria sa despre armonie in muzica porneste de la constatarea ca exista o relatie intre lungimea unei corzi si inaltimea sunetului emis. Un instrument cu patru corzi va trebui sa aiba lungimea celei de-a doua corzi 3/4 din prima, a treia, 2/3, iar a patra, 1/2. Cand se ciupesc succesiv corzile, se va auzi, mai intai, nota Do, apoi Fa (sfertul lui Do), Sol (cvinta lui Do) si o octava.
De scoala lui Pitagora se leaga si conceptul de “muzica a sferelor”, apreciindu-se ca prin ritmuri si tonalitati, omul se poate racorda la armoniile cosmice, divine. Aceasta este o explicatie pentru faptul ca, de exemplu, in multe manifestatii publice, inconstient, oamenii insotesc momentele importante cu scandari, ritmuri, muzica – toate avand rolul de a armoniza starile, dorintele, sentimentele lor, cu ordinea Universului.
O alta idee “revolutionara” a lui Pitogora este cea referitoare la legatura dintre muzica si educatie. El considera ca educatia unui copil trebuie sa inceapa punandu-se accent pe anumite melodii si ritmuri, capabile sa formeze caracterul, sa fie garantul sanatatii fizice si mentale, sa aduca armonia dintre suflet si trup. Societatea moderna a (re)descoperit acest postulat (fara sa stie ca este vechi de cand lumea) si valorifica muzica nu numai in scop educativ, ci si terapeutic (meloterapia).
Romanii, desi se foloseau de nenumarate instrumente muzicale, precum tuba (un fel de goarna cu tub rasucit), corn, fluier, nai, au fost mai putin inventivi in acest domeniu, una dintre explicatii fiind reticenta primilor slujitori ai bisericii fata de manifestarile muzicale precrestine sau fata de cele care insoteau reprezentatiile teatrale, suprimate odata ce crestinismul a devenit religie oficiala in Imperiu. Mai toate au fost inlocuite cu cantecele liturgice.
Muzica popoarelor nordice, in special cea traditionala celtica, se executa (ca si astazi) la harpa si nu la instrumente de suflat (cimpoi) – cum ne-am obisnuit sa vedem in folclorul irlandez, scotian etc. – acestea din urma fiind rezervate razboiului. Un bun harpist trebuia sa stie sa cante in raport cu trei stari – meditatie/somn, bucurie/zambet si lamentatie/suferinta. Prima stare corespundea nu numai unei dispozitii umane, ci era considerata muzica divina care induce muritorilor armonia celesta si cufundarea intr-un somn magic.
Muzica in Balcani poarta, de la inceputurile ei, amprenta pitoreasca a unei regiuni in care s-au intretaiat drumurile dintre Orient si Occident. Din anii ’90 ai secolului trecut, de cand filmele lui Kusturica si muzica lui Goran Bregovic au atras atentia publicului larg, muzica balcanica a inceput sa fie redescoperita. Viori, tambale, trompete, ritmuri frenetice, veselie debordanta, toate tradeaza un anumit profil spiritual al oamenilor din aceasta zona, in care, pana la un punct, este integrata si muzica romaneasca, prin traditia lautarilor tigani care au conservat un asemenea specific. Pe de alta parte, folclorul romanesc este rezultatul unor interferente foarte interesante intre mostenirea culturii latine, fundamentala, si influentele ulterioare venite dinspre muzica turceasca si greceasca.
De-a lungul timpului, avand la baza muzica trationala, s-au dezvoltat scoli, curente, stiluri. In epoca actuala, exceptand folclorul, muzica tinde sa se universalizeze. Daca muzica clasica a fost si a ramas, in mare masura, destinata unui public restrans, pretentios, ultimul secol, pana in contemporaneitate, a creat o multime de stiluri – jazz, rock, blues, soul music (inspirata de folclorul afro-american), pop, funk, heavy metal etc. – cu larga audienta, in contextul dezvoltarii technologiei si, deci, a posibilitatilor multiple de a fi ascultata.
Insa, dincolo de epoci, de traditii, de mode, orice ascultator de muzica ar trebui sa fie atent la forta expresiva a acestei arte si sa gaseasca in melodiile, acordurile si ritmurile preferate ceva ce rezoneaza cu propria sensibilitate, asa cum au facut si oamenii inceputurilor, si atunci, macar partial, rolul si rostul magic al muzicii va fi fost salvat.