Neuronii oglindă sunt consideraţi a fi o descoperire majoră în neurostiintele actuale. Aceste celule ale creierului, spun specialiştii, au un rol esenţial în felul în care fiecare dintre noi reflectă lumea exterioară, înţelege intenţiile celorlalţi, în procesele de învăţare (prin imitaţie), de cunoaştere socială (de la limbaj, la percepţia artistică), în cele afective (empatia, mai ales), motiv pentru care se mai numesc şi “neuroni empatici”.
Descoperirea neuronilor oglindă se datorează unei echipe de cercetători italieni, coordonaţi de directorul departamentului de neuroștiințe al Facultății de Medicină din Parma, Giacomo Rizzolatti. Dacă neuronii oglindă fuseseră identificaţi la unele păsări şi la maimuţe încă din anii 1990, abia după 2010, cu ajutorul metodelor de imagistică cerebrală, s-au obţinut dovezi clare ca aceştia există şi la oameni.
Directorul “Centrului de Cercetare pentru Creier şi Cogniţie” (Center for Brain and Cognition), din San Diego, SUA, V. S. Ramachandran, profesor la Departamentul de Psihologie și Neurostiinte de la Universitatea din California, sublinia, într-un interviu, că “neuronii oglindă reprezintă cea mai importantă descoperire nepopularizată din ultimul deceniu, care, pentru psihologie, va însemna ceea ce a însemnat ADN-ul în biologie”, făcând posibilă înţelegerea a nenumărate predispoziţii mentale, obordate empiric până acum.
Neuronii oglindă – cum funcţionează?
Medicul Giacomo Rizzolatti, descoperitorul neuronilor oglindă, spunea că s-a putut observa, prin imagistică cerebrală, că dacă, de exemplu, o persoană priveşte o alta făcând un anumit lucru, înţelege imediat ceea ce face sau ce urmează să facă, nu pe baza unui raţionament rapid, similar cu cel folosit pentru a rezolva o problemă logică, aşa cum s-a crezut până acum, ci prin activarea instantanee a neuronilor oglindă, care au fost numiţi astfel tocmai pentru că reflectă direct, în creierul observatorului, acţiunile efectuate de alţii.
De pildă, spune cercetătorul, un bărbat priveşte o femeie culegând un măr. Acesta înţelege instantaneu că femeia a cules mărul pentru a i-l oferi, nu pentru că un sistem cognitiv complex din mintea privitorului ar organiza informaţiile transmise prin simţuri şi le-ar combina cu experienţe similare stocate de memorie, ci graţie neuronilor oglindă care se activează în acel moment.
La fel ca anumite circuite neuronale care stau la baza unor amintiri specifice, neuronii oglindă sprijină acțiuni specifice. Astfel, o persoană nu numai că poate realiza acțiuni simple fără să se gândească la ele, dar înțelege aceste acte prin simplă observaţie, fără a fi nevoie să raționeze.
Mai simplu spus, atunci când o persoană trăiește, simte sau face ceva și o altă persoană o observă, neuronii care se activează la prima persoană se vor activa și la a doua, ca o oglindă (prin imitaţie).
În mod similar, văzând o persoană suferind, îi simțim suferința prin neuronii oglindă şi, firesc, încercăm să-l ajutăm pe celălalt și astfel să punem capăt propriei noastre suferințe. Dar dacă suferința indusă de neuronii oglindă este frecventă (de exemplu, ne uităm la TV la prea multe filme violente sau la ştiri care creează anxietate), creierul nostru va tinde să inhibe neuronii oglindă, ceea ce, pe termen lung, poate diminua capacitatea de empatie.
Rolul neuronilor oglindă în raportul complex cu realitatea
Neuronii oglindă sunt implicaţi în multe procese cerebrale, care niciodată nu au fost înţelese şi explicate complet. Cum poate, de exemplu, un bebeluş să înveţe o limbă într-un an sau doi, în condiţiile în care nu dispune de o altă limbă care să-i servească drept referință și, din lipsă de experiență, nu poate da o „substanță”, un conținut cuvintelor pe care le aude? Face acest lucru prin intermediul neuronilor oglindă. Când mama, tatăl vorbesc cu cel mic, grupurile de neuroni activi ai părinților vor fi „fotocopiate” de creierul bebelușului, reproducând aceleași conexiuni neuronale.
Apoi, de-a lungul copilăriei, se fac mereu “copii” ale conexiunilor neuronale parentale și ale funcționării lor intelectuale și emoționale, ceea ce va constitui o condiționare psihologică profundă și inconștientă. Evident, la acestea se adaugă propriile conexiuni, bazate pe experienţele trăite ale fiecăruia, dar se întâmplă ca la un copac, unde primele ramuri le “orientează” pe celelalte.
Esenţiali sunt neuronii oglindă în orice proces de învăţare prin imitaţie – imitaţie a unor comportamente, a unor gesturi, activităţi etc. Această abilitate dobândită de creier a permis o evoluție a umanității mult mai rapidă decât evoluția darwiniană, spun cercetătorii, care s-a produs pe parcursul a câteva mii sau milioane de ani.
Procesul de imitație face posibilă copierea rapidă a unor comportamente care sunt imediat integrate de observatori, dar și de descendenții acestora, creând civilizația și cultura în interiorul căreia trăim. Chiar dacă poate părea surprinzător, omul este fiinţa cea mai “mimetică” şi, până la un punct, imitaţia este o sursă importantă a armoniei sociale, cum considera, în urmă cu peste un secol, filozoful Gabriel Tarde.
Neuronii oglindă şi emoţiile
În societatea actuală, mai mult ca oricând, oamenii sunt interconectaţi, nu numai în sensul facilitaţilor oferite de tehnologie, ci prin relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi, prin responsabilităţi, prin acţiuni, intenţii etc. Şi, indiscutabil, omul este o fiinţă empatică, existând nenumărate împrejurări în care se manifestă tendinţa de identificare afectivă cu cei din jur.
Există neuroni oglindă “senzoriali”, care se activează când suntem emoţionaţi sau privim la alţi oameni care trăiesc emoţii (pozitive sau negative). Fiecare nou punct de vedere bazat pe iubire, respect, empatie, acceptare este un punct de vedere care „dialogează” invizibil cu mii de alți neuroni. Fiecare idee nouă, fiecare intenție corectă “informează” neuronii multor altor persoane. La fel şi în cazul emoţiilor negative.
Nimeni nu poate trăi complet rupt de realitate, suntem în “dialog” permanent cu lumea şi plasticitatea creierului uman, care se referă la miraculoasa putere de transformare, de regenerare, autoperfecţionare şi autovindecare, care se ascunde în creier, la care se adaugă recent descoperita funcţie a neuronilor oglindă, lasă drum larg pentru evoluţie şi schimbare.
Teoria celei de-a “o suta maimuţe” spune că, atunci când un anumit procent de maimuţe de pe o insulă şi-a schimbat obiceiurile, s-a produs o schimbare în comportamentul tuturor celorlalte maimuţe. La fel şi în cazul oamenilor, din momentul în care un anumit număr de indivizi adoptă un nou comportament, un număr mai mare îl va adopta prin mimetism.
Neuronii oglindă fac posibilă “copierea” gândurilor, intenţiilor, atitudinilor celor din jur şi, astfel, se poate genera o mutaţie fundamentală în societate. Depinde de fiecare ce gânduri, intenţii, atitudini manifestă, pentru că din acestea se va modela chipul lumii în care trăim.
Mecanismele neuronilor oglindă şi conştiinţa de sine
Conştiinţa de sine este capacitatea unei persoane de a se cunoaşte, de a-şi descoperi posibilităţile, calităţile, defectele şi este calea spre obţinerea echilibrului emoţional. Este forma cea mai înaltă, specifică omului, de reflectare psihică a realităţii, pe care nimeni nu a descifrat-o in totalitate.
Psihologii recomandă diverse metode prin care fiecare să-şi dezvolte conştiinţa de sine, care este fundamentul personalităţii şi care poate fi garantul bunelor decizii şi al evoluţiei personale.
V. S. Ramachandran, director la “Center for Brain and Cognition”, SUA, consideră că “neuronii oglindă nu ajută doar la imitarea comportamentului altor persoane, ci pot fi îndreptaţi şi către interior, ca şi cum s-ar crea o reprezentare de ordinul doi sau o meta-reprezentare a proceselor propriei minţi. Aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecţie” şi, deci, pentru consolidarea conştiinţei de sine.
O descoperire care ar putea genera o revoluţie ştiinţifică
Neuronii oglindă, descoperirea neurologului italian Giacomo Rizzolatti, ar putea sta la originea unei revoluții științifice majore, în medicină, dar şi în filosofia gândirii, în ştiinţele sociale, care va putea oferi, probabil, şi o explicaţie pentru natura paradoxală a fiinţei umane, capabilă deopotrivă, cu moderaţie sau în exces, de empatie, de generozitate, conformism, dar şi de revoltă, rivalitate, violenţă etc. Ar putea duce şi la o nouă înțelegere a proceselor cognitive, cu perspective interesante, dar care nu pot fi încă evaluate.
Faptul că încă nu se acordă atenţia pe care o merită acestei descoperiri, existând contestatari şi printre specialişti, se explică, spun unii cercetători, prin faptul că este “absolut uluitoare”, că “este atât de monumentală încât nimeni nu știe ce să facă cu ea” (Robert Sylvester) sau prin aceea că nu ar avea aplicaţii “tehnice” directe.
Potrivit opiniei neurologului Giacomo Rizzolatti, “mecanismul oglindă” se referă la înțelegerea relației cu celălalt și chiar la cunoașterea celuilalt si, mai ales, la “intersubiectivitate”, la împărtășirea emoțiilor, dorințelor, dar şi a aversiunii, dezgustului etc. și, poate, la felul in care percepem literatura, arta in general. Gratie mecanismelor neuronilor oglindă, acțiunile devin mesaje fără mediere cognitivă (rațională implicită), astfel încât acest mecanism al minţii ar putea fi şi la originea limbajului.
Anomalii în funcţionarea neuronilor oglindă au fost identificate la persoanele cu autism, dar această direcţie de cercetare este încă la incepuri.
Dacă, la toate acestea, adăugăm o altă descoperire a epocii moderne, intuită încă din anii 1960, ignorată atunci, că neuronii au capacitate de regenerare sau că, în cazul unor disfuncţionalităţi majore în procesele de învăţare, memorizare, conservare a amintirilor, creierul uman creează circuite neuronale alternative, ar trebui să înţelegem, încă o dată, imensul potenţial al minţii noastre, dar şi faptul că ştiinţa este obligată să se reconfigureze.
