O cochilie veche de 18 000 de ani “cântă” din nou, aducând până la noi, în mod surprinzător, sunetele preistoriei. Această cochilie a fost descoperită cu mult timp în urmă, în 1931, în peştera Marsoulas, din Pirinei, Franţa, dar nu a suscitat, la momentul respectiv, atenţia specialiştilor, considerându-se că nu prezintă nicio urmă că ar fi avut vreo semnificaţie deosebită. A fost însă păstrată la Muzeul Naţional din Toulouse, până de curând, când s-a intocmit un inventar al materialului rezultat din săpăturile arheologice, făcându-se o descoperire uimitoare.

O echipă multidisciplinară de oameni de ştiinţă de la CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică), de la Universitatea din Toulouse şi de la Muzeul National, au ajuns la concluzia, în februarie 2021, că această cochilie veche de 18 000 de ani este unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale descoperite până în prezent, din spaţiul european şi chiar din întreaga lume.

O cochilie veche de 18 000 de ani
O cochilie veche de 18 000 de ani

Cochilia, care se află în custodia muzeului, aparţine speciei de melci de mare Charonia lampas (Triton cu cocoaşă), care trăieşte şi astăzi pe coastele Atlanticului, în zona Mării Nordului, a Mării Mediterane şi a Oceanului Indian. Are 31 de centimetri înălţime, în jur de 18 centimetri în diametru şi o grosime de 0,8 centimetri.

Felul în care arată această cochilie sugerează că omul din paleolitic (epoca pietrei cioplite), total dependent de natură (se hrănea doar cu ce ii oferea natura), îşi fabrica nu numai pumnale, vârfuri de lance, răzuitoare, dălţi şi diverse unelte de perforare, din piatră, dar şi alte obiecte care demonstrează dezvoltarea capacităţilor mentale, apariţia unui limbaj simbolic şi a unor ritualuri.

O cochilie veche de 18 000 de ani, cel mai vechi instrument de suflat, cu valenţe multiple

Charonia lampas
Charonia lampas

Cochilia descoperită în peştera Marsoulas arată că a fost “fasonată” în anumite scopuri. Vârful cochiliei este rupt, formând o deschidere cu diametrul de 3,5 centimetri. Vârful fiind partea cea mai dură, acesta este un semn că ruperea lui nu a fost întâmplătoare.

La celălalt capăt, deschiderea cochiliei prezintă urme de retuşare şi, în plus, analiza cu aparate specializate indică şi o perforaţie pe una dintre spirale. De asemenea, cochilia este decorată cu un pigment roşu (hematit), caracteristic peşterii, care denotă statutul simbolic al obiectului.

În plus, este cert că respectiva cochilie a fost realizată ca un instrument muzical, pentru că cercetătorii de la CNRS, cu ajutorul unui muzician, au reuşit, cu mare precauţie, pentru a nu distruge obiectul, să obţină trei sunete, trei note muzicale – do, do diez şi re – pe care le-au înregistrat în condiţii speciale. Sunetele au fost produse în felul în care astăzi, de exemplu, se suflă într-un corn, flaut sau trombon.

O cochilie veche de 18 000 de ani, ilustrație de Gilles Tosello
O cochilie veche de 18 000 de ani, ilustrație de Gilles Tosello

Deoarece orificiul din vârf este neregulat şi înconjurat de o materie organică, se presupune că ar fi avut ataşat şi un vârf (un “muştiuc”), prin care se putea sufla mai uşor. Imprimările 3D ale cochiliei vor ajuta la explorarea traseului sunetului şi se va vedea dacă se vor putea obţine şi alte sunete.

O cochilie veche de 18 000 de ani, care “cântă”, făcând posibil, în secolul XXI, să se audă, pentru prima dată, sunete produse şi auzite într-o epocă atât de îndepărtată – epoca magdeliană (ultima etapă a paleoliticului, în care apar elemente de cultură umană) – este un fapt excepţional, cu atât mai mult cu cât intensitatea sunetelor este incredibilă, echivalentă, în decibeli, cu cea a unui tren de metrou, după cum mărturisea unul dintre specialiştii implicaţi în această reconstituire.

Citește și:  Stiati ca… cel care a creat celebrele chitare Fender nu stia sa cante la acest instrument?

Peştera Marsoulas – prima peşteră pictată din paleolitic, din Pirinei, reprezentativă pentru art magdelianăPeştera Marsoulas, Sursa Pinterest

Peştera Marsoulas sau “Peştera Zânelor”, din regiunea Midi-Pirinei, din sudul Franţei, din apropierea graniţei cu Spania şi Andorra, a fost descoperită în 1883 şi, de atunci, a fost studiată cu atenţie. Este celebră pentru faptul că este prima peşteră pictată din paleolitic, din Pirinei, recunoscută oficial că având această valoare.

În 1897, naturalistul şi speologul Felix Regnault a identificat, în interiorul peşterii, o serie de picturi parietale, dar nu a reuşit să-i convingă pe contemporanii săi de vechimea şi valoarea lor, acest lucru întâmplându-se mai târziu, în secolul al XX-lea.

Peştera are doar o galerie de 70 de metri lungime, cu peretele stâng vertical şi cel drept înclinat. Primele picturi şi gravuri apar la trei metri de la intrare, se întind pe 50 de metri şi aici sunt reprezentaţi zimbri, cai, cerbi şi diverse forme geometrice.

O cochilie veche de 18 000 de ani canta din nou
O cochilie veche de 18 000 de ani canta din nou

Pornind de la o cochilie veche de 18 000 de ani, ascultându-i sunetele ciudate, prima mărturie “auditivă” despre timpuri atât de îndepărtate, la care se adaugă picturile rupestre din Marsoulas, ne-am putea imagina omul paleoliticului, odihnindu-se în interiorul peşterii, pictând sau suflând într-un astfel de instrument sau chemându-i pe alţii, aflaţi la distanţă, bucurându-se de ceva făurit de mintea şi de mâna lui sau îndeplinind cine ştie ce ritualuri.

Profesorul de muzicologie, care a participat la studiul acestei descoperiri, se gândeşte deja la posibilitatea ca, prin modelare şi imprimare 3D, să se obţină mai multe instrumente similare, care să facă posibil “un concert de muzică paleolitică”, ţinut chiar în peştera în care a fost descoperită cochilia “cântătoare”.

O cochilie veche de 18 000 de ani, scoicile “cântătoare” şi nostagiile omului modern

Charonia lampas

Cine nu a încercat măcar o dată să asculte zgomotul valurilor ducând la ureche o scoică marină, din cele mari, spiralate, lăsându-se fascinat de o astfel de experienţă care trezeşte în noi nostalgii cine ştie de unde şi de când păstrate în subconştientul nostru?

Oamenii de ştiinţă nu au explicat nici până astăzi, în mod clar, cum o scoică poate păstra vuietul mării. Unii susţin că ce se aude într-o scoică este, de fapt, sunetul generat de aerul cald care circulă prin cochilie sau că ar fi vorba despre zgomotul ambiental captat în interiorul cochiliei. Cei mai mulţi consideră că, în realitate, vuietul “valurilor” din scoică este cel al sângelui corpului uman, sunete grave, dacă scoica este mai mare, şi mai puternice dacă ne izolam de zgomotul din exterior.

Cert este că omul epocii magdeliene (ultima etapă a paleoliticului) a avut intuiţia de a transforma o cochilie într-un instrument muzical care, după 18 000 de ani, păstrează sunetele acelei lumi dispărute, sunete ale emoţiilor, de bucurie, de durere, de căutare, de contemplaţie, de supravieţuire, o formă de exprimare “culturală”, care a devenit tot mai puternică în timp, şi fără de care, noi, cei de astăzi, am fi fost, poate, cu totul altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.