Baia Sprie este un oraş al judeţului Maramureş. Populaţia sa ajunge până la 16.609 de locuitori. A fost clasat ca unul dintre cele mai importante centre de minerit din tot judeţul Maramureş. În epoca bronzului, deja era dezvoltat mineritul, aurul şi argintul începând să fie exploatate încă din 1141, iar în anul 1329 urmând ca localitatea să fie numită istoric Mons Medius.
În anul 1329, apare şi prima lucrare ştiinţifică ce prezenta cercetarea exploatării în minereuri. Trecutul istoric al oraşului este deosebit de important, având în vedere că încă din secolul I şi II d.Hr. au fost găsite urme de aşezări umane.
Numele care a fost atestat, şi anume acela de Mons Medius, descria exact ceea ce însemna mai mult această localitate, şi anume „muntele mijlociu”. De-a lungul anilor, această localitate apare menţionată alături de Rivulus Dominarium, cea care este Baia Mare în prezent, mai ales pentru că întreaga sa activitate era legată de minerit.
În anul 1360, apare însă sub denumirea de Montana Nostra, iar în 1348 ia o altă formă şi anume aceea de Civitas Medio Montis, iar pe parcursul anilor mai îmbrăţişează şi alte nume similare. De fapt, Baia se traduce prin cuvântul „mina”, iar „sprie” vine de la cuvântul latinesc „asper”, ceea ce prin traducere liberă ar însemna că Baia Sprie este, de fapt, un loc care are mine cu condiţii grele de exploatare, aspre chiar.
Baia Sprie este, mai exact, situată pe valea râului Săsar exact la poalele Gutâilor şi are o suprafaţă de doar 91 de kilometri pătraţi. Peisajul este însă unul deosebit, plin de farmec şi de splendoare, fiind cunoscut, între secolele XVIII şi XIX, ca staţiune turistică. Atât minele ce aparţin Băii Mari, cât şi cele ce sunt din Baia Sprie în prezent au fost considerate a fi proprietatea reginei.
Cele două oraşe au fost cedate de către regele Sigismund despotului sârb ce se numea Ştefan Lazarevisc, pentru a primi, în schimb, Belgradul, iar în anul 1427, se schimbă iar stăpânul oraşului, astfel vine la putere Gheorghe Brancovisc, dar ambii stăpâni au lăsat doar amărăciune în vieţile oamenilor ce populau acele locuri, mai ales pentru că au fost temeinic asupriţi, iar bogăţiile le reveneau doar stăpânilor.
În momentul în care vine Iancu de Hunedoara la conducere, perioada marcată de anii 1446 şi 1453, orăşenii cunosc şi o viaţă mai bună, deoarece acesta le acordă anumite privilegii. Şi regele Matei Corvin îi tratează cu respect în momentul în care au condus oraşul, dar au urmat câteva evenimente care aveau să amărască şi mai mult viaţa oraşului, dintre care amintim: vandalizarea oraşului în anul 1460 de către prinţul Albert, de origine poloneză, atacul din partea turcilor din anul 1562, incendierea oraşului în anul 1589, cedarea minelor în anul 1690, deoarece orăşenii nu mai puteau să-şi plătească dările, moartea a peste 580 de locuitori din cauza unei epidemii grave de peşte, din anul 1710, invazia tătăreasca din anul 1771, distrugerea multor locuinţe din cauza inundaţiilor din anul 1780, pierderea recoltelor din cauza invaziei de lăcuste din anul 1782 şi multe altele.
În ciuda acestor atrocităţi, oraşul nu a murit şi, astfel, Baia Sprie a rezistat cu bine datorită bogăţiilor ce se ascundeau în Dealurile Minei, acestea oferindu-le oamenilor prosperitate şi şansa de a repara pagubele. Populaţia însă a şi scăzut, dar a şi crescut uluitor, astfel încât de la 300 de locuitori s-a ajuns la nici mai mult, nici mai puţin de 5000 de locuitori, număr care se pare că a rămas constant până la jumătatea secolului XX.
Astfel, între anii 1778 şi 1780, populaţia avea chiar 3165 de locuitori, dintre care cei mai mulţi se ocupau cu mineritul, aproape 200 erau meşteşugari, un sfert din acest număr erau cerşetori, şi alţii, în numere mici, ce-i drept, erau fie cizmari, fie pantofari, fierari sau măcelări, negustori, croitori şi unul singur era cioplitor în lemn.
În Baia Sprie, încă din secolul al XVII-lea, apare datat un centru de ceramică, ce era făcut, în mare parte, doar de olari, deşi numărul lor scade vertiginos de la 50 până la 7. Ei stăteau chiar pe strada Olarilor, care are acelaşi nume chiar şi în ziua de azi. În prezent, cel mai important olar este Leş Daniel, un tânăr chiar din Baia Sprie care este cunoscut atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, având creaţii de excepţie.
Mai mult decât atât, în Baia Sprie este prezentă chiar şi acum locuinţa în care a pictat Aurel Popp, unul dintre pictorii de excepţie ai şcolii din Baia Mare, care a promovat aspectele din viaţa minerilor şi munca grea pe care aceştia o depuneau în Baia Sprie. Oraşul are şi o Casă de Cultură, cea care rămâne instituţia cea mai valoroasă a zonei, instituţie în care mulţi oameni de seamă şi-au promovat operele de artă sau şi-au lansat cărţile.
Cultural, orașul păstrează multe din tradițiile sale, cu evenimente anuale care celebrează istoria și moștenirea minieră. Festivalurile locale sunt o ocazie de sărbătoare a comunității și de atragere a turistilor, interesati de autenticitatea și ospitalitatea locului.
Cu toate acestea, Baia Sprie nu este doar un loc cu un trecut impresionant, ci și un oraș modern, cu o comunitate vibrantă și un viitor promițător. Orașul continuă să evolueze, păstrându-și totodată respectul pentru istoria și tradițiile care l-au definit.
