Nu se poate spune cu precizie cand omul a descoperit bucuria de a se exprima prin dans, dar, tinand seama de spontaneitatea miscarilor, de universalitatea limbajului muzical si a ritmurilor, de legatura acestora cu celelalte aspecte ale culturii, probabil ca inceputurile acestei arte coincid cu cele ale civilizatiei umane. In picturi rupestre, din India, vechi de peste 20 000-30 000 de ani, se pot vedea siluete invesmantate in piei de animale, care par ca danseaza, fie in imprejurari ritualice (pentru invocarea zeilor, a destinului, a totemului tribului, a fortelor naturii, pentru concentrare si curaj, inainte de o confruntare), fie pentru simpla placere sau pentru sublinierea unui moment important (nasterea, casatoria, moartea, recolta, ploaia, iubirea etc.).
Aborigenii din Australia si din Africa preferau dansurile acrobatice si pantomima, pentru distractie sau in scop educativ. Picturile murale din mormintele egiptene contin nenumarate reprezentari de dansatori, in ipostaze gratioase, elegante, dinamice, astfel de scene fiind legate, in mare masura, de sarbatorile consacrate ciclului mortii si reinvierii lui Osiris, divinitate a primaverii, al carei spirit se manifesta, credeau anticii, in revarsarile, din fiecare primavara, ale Nilului. In antichitatea greceasca, dansul era asociat diverselor arte, originea sa aflandu-se in Sarbatorile dedicate lui Dionysos, zeul vitei de vie si al vinului. In Imperiul Roman, mima (o forma de dans) era arta privilegiata, practicata de actori itineranti, asociata acrobatiilor si circului.
In Evul Mediu european, dansul a intrat intr-un con de umbra din cauza rigorilor Bisericii, care considera aceasta manifestare ca fiind nepotrivita cu spiritul religiei. Totusi, oamenii simpli au intretinut pasiunea pentru dans, mai ales in cadrul manifestarilor folclorice, traditionale. Unele dintre dansurile populare au fost preluate de aristocratie si transformate in dansuri de Curte, inainte de a deveni, in perioada Renasterii, balet. In secolul al XVII-lea, la balurile aristocratiei, menuetul era expresia desavarsita a elegantei, a manierelor si a educatiei dansatorilor.
Dansurile de societate au aparut in epoca industrializarii, in secolul al XIX-lea, si aveau un rol distractiv, fara reguli stricte, dansate, de regula, in perechi. Valsul si polka, de exemplu, sunt de origine taraneasca, devenite dansuri de salon, ulterior. In aceeasi categorie intra fox-trot-ul si alte ritmuri latino-americane, precum tangoul, rumba, cha-cha-cha-ul, care s-au bucurat de o extraordinara popularitate, ca si miscarile si ritmurile sincopate ale dansurilor afro-americane – charleston-ul, cakewalk-ul – care au explodat la inceputul secolului al XX-lea. Foarte indragit, in America, prin anii 1910-1920, era dansul “Lindy Hop” (Jitterbug), “stramosul” rock-ului, un dans de strada, bazat pe improvizatie, dezvoltat de comunitatile afro-americane, din New York (Harlem), in paralel cu jazz-ul si swing-ul.
In anii ’50 ai secolului trecut, rock and roll-ul cucereste primul loc in preferintele dansatorilor, urmat, in anii ’60, de twist, ambele caracterizate prin absenta cuplului (semn al emanciparii femeii), prin mai multa libertate si indrazneala in miscare.
La mijlocul anilor ‘80, tinerii sunt cei care impun break-dance-ul, caracterizat de un stil acrobatic si de interpretarea solo, in mijlocul unui grup, pe ritmuri de hip-hop. Diverse alte forme ale dansului contemporan mizeaza nu atat pe virtuozitate, cat pe exploatarea la maximum a expresivitatii corpului uman.
In Asia, de la inceputuri, dansul s-a dezvoltat in stransa legatura cu muzica specifica acestui spatiu si cu arta dramatica. Dansul oriental se bazeaza, in mare masura, pe o gestica simbolica, foarte elaborata si studiata. Acesteia i se adauga machiajul sofisticat, mastile, costumele somptuoase, miscarea ochilor, a genelor, toate armonizate, spunand o poveste, inspirata de evenimente istorice sau mitologice. In Japonia, cele mai multe dansuri sunt folclorice sau religioase. Sunt foarte cunoscute doua genuri de teatru dansat: “Nomacr” si “Kabuki”.
In prezent, tendinta este, in multe parti ale lumii, de a integra, tot mai mult, elemente de dans traditional, in formele moderne, internationalizate, dansul sportiv ramanand, insa, o categorie distincta, unde respectarea riguroasa a regulilor, asa cum s-au constituit ele in timp (pentru a da specificul unui dans), fiind absolut obligatorie. Dincolo de aceste aspecte, dansul a fost si a ramas, un mod de expresie artistic, o forma de manifestare a bucuriei, a originalitatii, a creativitatii, a emotiei, un fel de a fi, un stil (individual sau al unei colectivitati).
