Tragedia este cea mai veche specie teatrala, originile sale aflandu-se in Antichitatea greceasca, in sarbatorile ritualice consacrate lui Dionysios, zeul vitei de vie si al vinului. Ceremoniile, deopotriva religioase si civice, se bucurau de o deosebita pretuire in secolul al V-lea i.Hr. Termenul “tragedie” vine din cuvantul grecesc “tragodia”, care inseamna “cantecul tapului”, referindu-se la cantecele intonate de satyrii (“coreutii”) zeului, care purtau masti de tap (“tragos”) si dansau in jurul acestui animal (tapul) sacrificat cu ocazia sarbatorii. De altfel, in manifestarile legate de cultul lui Dionysos, se regasesc, incipient, multe dintre formele literaturii lirice, epice si dramatice. Din initiativa lui Pisistrate, cunoscut aristocrat din Atena, in anul 534 i.Hr., este invitat la Marile Dionisii, un celebru actor al vremii, Thepsis. El transforma corul satyrilor intr-un fel de improvizatie dramatica, in care corifeul (conducatorul corului) nu se mai multumeste doar sa povesteasca despre eroi, ci ii infatiseaza direct, pe scena, intr-un cantec dialogat.
Treptat, forme de teatru au inceput sa se dezvolte autonom de manifestarile cultului dionisiac. Guvernatorii oraselor-cetate organizau, anual ,un concurs intre trei dramaturgi (autori de teatru), regula fiind ca fiecare sa prezinte trei tragedii si o drama satirica, cele patru piese fiind jucate de aceiasi actori. Piesele erau scrise in versuri si dialogul personajelor alterna cu partile lirice, cantate de un cor, condus de corifeu, care comenta (aproband sau dezabroband) faptele care se desfasurau pe scena. Autorii care castigau erau recompensati, iar creatiile erau pastrate pentru posteritate.
Tragedia a fost stralucit reprezentata in Grecia antica de Eschil (“Persii”, “Cei sapte contra Tebei”, “Orestia”), Sofocle (“Oedip rege”, “Aiax”, “Electra”, Antigona”)si Euripide (“Hecuba”, “Medeea”, “Andromaca”). La inceput, subiectul tragediilor era legat de viata si moartea lui Dionysos, extinzandu-se ulterior la vietile si faptele eroilor, mesajul general fiind ca omul se afla permanent in lupta cu destinul, cu forte superioare lui, confruntare din care, inevitabil, iese infrant. Tragedia antica se caracterizeaza prin respectarea stricta a unor reguli. De exemplu, actiunea trebuia sa parcurga, obligatoriu, mai multe etape: “hamartia” – neintelegerea de catre protagonist a situatiei in care se afla, “hybrisul” (“vina tragica”), “peripetia” – intoarcerea neasteptata a norocului, “anagnorisis” – recunoasterea vinovatiei, “catastrofa” – punctul final al actiunii, care insemna rezolvarea tuturor conflictelor si prabusirea definitiva a eroului.
Tragedia in Renastere si clasicism
Noi orizonturi se deschid tragediei odata cu Renasterea (secolele al XIV-lea – al XVI-lea), cand sunt puse in scena pasiuni puternice si nobile. Literatura spaniola, prin Lope de Vega si Calderon de la Barca, dar, mai ales, Renasterea engleza, prin Shakespeare (“Hamlet”, “Regele Lear”, “Othello”, “Iulius Caesar” etc.), dezvolta opozitia tragica dintre sentimente si ratiune, dintre posibilitatile omului si limitarea impusa de forte superioare lui.
Tragedia clasica (secolul al XVII-lea), stralucit reprezentata de scriitorii francezi Pierre Corneille (“Cidul”, “Medeea”, “Oedip” etc.) si Jean Racine (“Andromaca”, “Ifigenia”, “Fedra” etc.), duce la apogeu conflictul dintre datorie si pasiune. Regulile speciei sunt si acum foarte stricte, ca expresie a gustului clasicilor pentru rigoare. Categoria estetica a tragicului exprima un conflict al carui deznodamant este, fara exceptie, infrangerea sau disparitia unei valori umane. In numele acestei valori, eroul se sacrifica, dar idealul sau supravietuieste, ceea ce confera dimensiunea de catharsis (purificare) spectacolului tragic.
Conceptul de “catharsis” a fost definit inca din antichitate, de catre Aristotel, in celebra sa “Ars poetica”, insemnand purificarea sufletului spectatorilor, prin participarea afectiva intensa la jocul actorilor. Termenul este inca valabil, definind, pana la urma, una dintre ratiunile de existenta ale artei, in general, fapt subliniat, de exemplu, si de unul dintre marii teoreticieni si filozofi ai secolului al XX-lea, Henri Bergson, care arata, in spiritul anticilor, ca “Menirea artei este aceea de a trece in plan secund puterile active ale personalitatii noastre si de a ne conduce la o stare de empatie totala, fie ca realizam ideea pe care ne-o sugereaza, fie ca simpatizam cu sentimentele inspirate”.
O alta caracteristica a tragediei, strict respectata de clasici, este “regula celor trei unitati” – de loc, de timp si de actiune – ceea ce presupune ca actiunea sa se desfasoare, in intregime, in acelasi cadru, sa acopere o scurta perioada de timp (maximum o zi), iar personajele sa ramana consecvente cu imaginea lor initiala).
In literatura moderna, categoria estetica a tragicului continua sa existe, dar tragedia, ca specie literara, in sensul clasic al termenului, a fost abandonata. Romanticii, in secolul al XVIII-lea, sunt primii care substituie tragediei specia dramei, mai verosimila, in care actiunea, chiar daca presupune conflicte puternice, are si momente mai putin tensionate. In plus, personajul dramei se confrunta cu sine insusi sau cu realitatea inconjuratoare (nu neaparat cu vointa divina, in fata careia nu ar avea cum sa triumfe). Cauzalitatea rationala si spiritul justitiar inlocuiesc viziunea fatalista, simbolica si mitologica a tragediei. Chiar daca, in teatrul modern, sunt scriitori care isi denumesc piesele de teatru “tragedii”, cuvantul nu acopera definitia traditionala a speciei, ci se refera, mai degraba, la o anume atitudine a personajelor fata de problemele (conflictele) in care sunt implicate. Asa se intampla, de exemplu, in piesele lui Tenessee Williams (“Un tramvai numit dorinta”, “Dulcea pasare a tineretii”, “Noaptea iguanei” etc.), T.S. Eliot (“Omor in catedrala”, “Cocktail Party” etc.), Samuel Beckett (“Asteptandu-l pe Godot”), deschizator de drumuri, alaturi de Eugen Ionescu (“Rinocerii”, “Cantareata cheala”, “Scaunele” etc.), in teatrul absurdului s.a.m.d.
In literatura romana, dat fiind faptul ca ritmul de dezvoltare al acesteia a fost mai lent, primele texte in limba romana aparand abia in secolul al XVI-lea (si erau preponderent religioase), nu s-au scris tragedii. Ecourile curentelor culturale si literare europene au ajuns mult mai tarziu, s-au “ars” etape, astfel incat dramaturgia autohtona se naste abia in secolul al XIX-lea, cultivandu-se, in special, comedia si drama. De exemplu, Vasile Alecsandri, in epoca pasoptista, opteaza pentru drama romantica (“Despot Voda”, “Ovidiu”, “Fantana Blanduziei”) sau comedii (ciclul “Chiritelor”). In teatrul contemporan, Marin Sorescu isi intituleaza unele piese “tragedii” (“Iona”), dar nu este vorba de sensul clasic al termenului, ci de o abordare moderna a ideii de destin, in care sensul grav al axistentei este surprins sub o aparenta ironica si parodica.
Tragedia, ca specie literara, ramane, asadar, un punct de reper al culturii universale, specifica Antichitatii, Renasterii si clasicismului european, fara de care teatrul contemporan ar fi fost, probabil, altfel. Tragicul, in schimb, inteles ca o categorie estetica, nu a incetat niciun moment sa existe si sa defineasca perceptia grava, profunda, filozofica, solemna, asupra existentei, asociata unor valori morale supreme, precum binele, demnitatea, iubirea, curajul, sacrificiul etc.
