Paideia este un concept/ model educaţional, din Grecia antică, prin care se urmărea cultivarea spiritului, prin studiul filosofiei şi al ştiinţelor. Autorul unei lucrări de referinţă pe acest subiect, Werner Jaeger, specialist în studii clasice, spunea că termenul “paideia” trebuie înţeles din perspectiva vechilor greci, pentru a nu-i diminua bogăţia de semnificaţii, simplificându-l într-un singur cuvânt sau într-o formulă abstractă.
Strict etimologic, “paideia” înseamnă (în limba greacă) “educaţie” sau “creşterea copiilor”. În antichitate, paideia reunea toate mijloacele culturale menite să promoveze înălţarea spirituală şi culturală a cetăţenilor. Erau predate în şcoli, la vremea aceea, gramatica, matematica, retorica, muzica, filosofia, geografia, istoria naturală, gimnastica.
Ulterior, paideia s-a referit strict la procesul de educare a bărbaţilor, în sensul modelării, înălţării la adevărata lor valoare, a naturii umane autentice. În Atena antică, guvernată după principiile democraţiei, această formă de educaţie, combinată cu “ethosul” (tradiţia) avea menirea să cizeleze personalitatea umană, să-l facă pe om să exceleze, indiferent că era vorba de un simplu cetăţean sau de un conducător. Iar “excelenţa” însemna învăţarea “morală” a libertattii, a nobleţei şi a frumuseţii.
De altfel, din termenul “paideia” s-a născut şi conceptul de “enciclopedie”, cu sensul de “ansamblu multilateral de cunoștințe omenești”. Sufixoidul “-pedie” intră şi în structura cuvântului “Wikipedia” – o enciclopedie disponibilă pe Internet, în care “wiki” face trimitere la o aplicaţie Web, care permite utilizatorilor să adauge conţinut şi să păstreze versiunile succesive, metodă simplă şi rapidă, prin care un număr mare de persoane poate participa la realizarea unui material.
Paideia şi Kalos Kagathos
Acest model educaţional – paideia – avea ca ideal ceea ce grecii numeau “Kalos Kagathos” – “omul frumos şi bun”, “Omul perfect”, care să se manifeste la înălţimea naturii lui, un ideal de armonie fizică şi morală. Jocurile olimpice, în Grecia antică, s-au născut (în anul 776 i.Hr.) tocmai pentru a susţine un asemenea ideal de frumuseţe fizică şi morală, la care să se ajungă prin forţele proprii, prin emulaţie, prin corectitudine, prin depăşirea propriilor limite.
O astfel de concepţie despre perfecţiunea umană va fi prezentă şi în Evul Mediu, în imaginea idealului cavaleresc, şi în secolul al XVII-lea, secolul clasicismului, care a impus idealul “omului onest”. Frumuseţea era înţeleasă, de asemenea, nu într-o manieră superficială, care să ţină numai de aspect, proporţii, culoare, lumină, umbră, ci ca esenţă a fiinţei.
Modelul educaţional grecesc, al antichităţii, se definea prin două coordonate: educaţia ateniană, care urmărea desăvârşirea intelectuală şi artistică şi modelul spartan, care forma cetăţeni-soldaţi. În Atena, fiecare tânăr trebuia să se pregătească şi militar, timp de doi ani, în rest familia având obligaţia să se ocupe de educaţia copiilor până la 6-7 ani, după care, până la 14 ani, copiii (fete şi băieţi) mergeau la şcoală, ulterior cei mai săraci învăţând o meserie, ceilalţi desăvârşindu-se în filosofie, cunoaştere, creaţie şi sport.
În Sparta (Lacedemonia), educaţia era extrem de aspră, tinerii erau pregătiţi să devină soldaţi, iar fetele se pare că urmau şi ele reguli extrem de severe, motiv pentru care spartanii au fost percepuţi în istorie ca fiind primitivi, instinctuali, brutali, fără cultură. Cu toate acestea, Platon, referindu-se la spartani, spunea că, în mod surprinzător, deşi nu străluceau în arta conversaţiei, întotdeauna un spartan ştia să “arunce” în conversaţie un cuvânt plin de sens, profund, înţelept, depăşindu-şi adeseori interlocutorii prin inteligenţă.
Modelul educaţional antic şi educaţia modernă
Deşi omul modern elogiază, astăzi, la peste două milenii distanţă, paideia antică, cea care avea ca ideal “kalokagathia” (binele şi frumosul) sau omul-filosof/ înţeleptul, preocupat de desăvârşirea personalităţii, de cunoaştere, de cultivarea virtuţilor şi de dobândirea libertăţii spiritului, modelele educaţionale par a fi prea puţin preocupate de formarea caracterelor, de dimensiunea spirituală a fiinţei, de respectul valorilor.
Progresul ştiinţific şi tehnologic, condiţiile pe care le oferă societatea contemporană ar trebui să ne facă să fim oamenii cei mai fericiţi, preocupaţi de “binele şi frumosul” nostru şi al celorlalţi. Paradoxal, însă, societăţile şi oamenii, ca indivizi, sunt tot mai singuri, mai trişti, mai scindaţi. Scoala lansează sec lozinci despre “curriculum”, “competenţe”, valorile actuale sunt “consumismul”, “globalismul”, “egocentrismul”, “mercantilismul” etc.
Oare îşi mai aminteşte cineva, mai preţuieşte cineva, astăzi, îndemnurile atât de actuale ale celor Şapte înţelepţi ai antichităţii, formaţi în spiritul autentic al “paideia” – “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (în greacă: Gnothi seauton!, în latină: Nosce te ipsum!), expresie făcută celebră de Socrate, sau “Fii moderat în toate!” (Solon) sau “Lucrurile frumoase sunt dificile” (Platon) etc. Este omul de astăzi, dat fiind progresul, “cel mai educat”, “cel mai instruit”, “cel mai cultivat”, “cel mai moral”?
