Paradoxul eficacităţii şi legea Yerkes-Dodson aduc în atenţie un aspect pe care, poate, îl conştientizăm mai puţin, dar pe care îl acceptăm volens nolens, îl asumăm adeseori, ca pe o condiţie a reuşitei, pe care îl luăm în considerare, pentru că ne este inoculat în virtutea unui mod de a gândi despre viaţă – acela că, pentru a-ţi atinge obiectivele în viaţă, trebuie să munceşti permanent, din greu.
Se poate chiar, în unele cazuri de eşec temporar sau prelungit, să se nască şi un sentiment de vinovăţie, nu din pricina inactivităţii, a indiferenţei, ci pentru că efortul, gândesc persoanele respective, nu a fost suficient de mare, eventual până la epuizare, la care se pot adăuga frustrările acumulate, în timp, în cazul atâtor oameni care muncesc din greu o viaţă întreagă, fără a se îmbogăţi, fără a avea satisfacţia unei existenţe împlinite.
În ce constă paradoxul eficacităţii?
Paradoxul eficacităţii este un concept care poate limpezi perspectiva asupra a ceea ce înseamnă performanţă. Trăim într-o lume care caută şi recompensează eficacitatea, care urmăreşte obţinerea celor mai bune rezultate cu cele mai mici investiţii, acesta fiind şi etalonul pentru multe companii atunci când vine vorba de stabilirea salariilor sau de angajare. Cu toate acestea, în spatele unui astfel de mecanism spre care se tinde, există şi riscuri semnificative.
Cel care a lansat conceptul “paradoxul eficacităţii” este Edward Tenner, profesor la Universitatea Princeton, din SUA. El susţine că obsesia eficacităţii poate face indivizii şi organizaţiile/ companiile să fie ineficienţi/ ineficiente – adică este vorba despre un paradox. “Pentru a fi cu adevărat eficienţi – spune Edward Tenner – este nevoie de o ineficienţă optimă. Cea mai scurtă cale spre obiective poate fi o curbă, în loc de o linie dreaptă”.
Eficacitatea, altfel spus calitatea de a produce efectul pozitiv scontat, se realizează atunci când se obţin rezultate foarte bune cu investiţie redusă de resurse, când mai multe sarcini sunt realizate în mai puţin timp, când mai multe obiecte sunt produse cu mai puţini bani. Este firesc să primim mai mult când lucrăm mai mult, să obţinem note mai bune când studiem mai mult etc.
Noile tehnologii ne-au făcut mai eficienţi din multe puncte de vedere. De exemplu, în supermaketuri, casele de marcat calculează suma de încasat într-un timp incomparabil mai mic decât dacă angajatul ar fi făcut acest calcul manual sau un corector ortografic poate revizui acest articol cu mult mai repede decât o recitire obişnuită de către autor s.a.m.d. Cu toate acestea, căutarea continuă a eficacităţii comportă şi anumite riscuri, care, de multe ori, trec neobservate, aşa cum adevărat este şi că se pot face anumite progrese fără a plăti un preţ.
Paradoxul eficacităţii şi istoria cartofului
Când a formulat paradoxul eficacităţii, Edward Tenner a pornit de la… istoria cartofului, a cărui origine este în Anzii Cordilieri, din America de Sud, şi care au ajuns în Europa în secolul al XVI-lea. În scurt timp, în Irlanda, dar şi în alte ţări – Marea Britanie, Olanda – cartoful a devenit un fel de mâncare de bază, având calităţi nutriţionale excelente.
La vremea respectivă, regele Frederic al Prusiei a considerat că alimentaţia pe bază de cartofi este cheia sănătății supușilor săi. Această împrejurare a coincis cu o alta – prusacii au luat prizonier un ofiţer al armatei franceze, fost chimist, pe nume Antoine-Augustin Parmentier, care a fost hrănit, în timpul detenţiei, doar cu mâncare de cartofi. La eliberarea din închisoare, a introdus cartoful în Franța, iar faima cartofului a început să crească și chiar a fost considerat, în multe ţări, ca un fel de miracol.
S-a pierdut însă din vedere faptul că exista un risc asociat consumului de cartofi în masă pe care nimeni nu a l-a luat în considerare – cartofii irlandezi erau identici genetic, iar dacă o boală ar fi afectat un cartof, în cele din urmă i-ar fi afectat toate culturile de cartof. O astfel de situaţie a dus la moartea a aproximativ un milion de oameni și la emigrația a două milioane de oameni. Deci planta care trebuia să pună capăt foametei a ajuns să provoace o tragedie.
Alte exemple pentru paradoxul eficacităţii
Pe lângă cartof, Edward Tenner a dat multe alte exemple, soluții aparent “magice”, care au reflectat paradoxul eficacităţii. Un exemplu clasic este cel al armelor. Evoluția acestui compartiment a avut ca rezultat doar pierderea mai multor vieți omenești.
Edward Tenner consideră, de asemenea, că Big Data pare ar fi, astăzi, marele “zeu” al omenirii, care oferă o mulţime de soluţii în luarea deciziilor, dar care nu prea mai lasă loc intuiției şi imaginaţiei, aceste calităţi de neînlocuit şi care ar reprezenta, după cum spune profesorul american, “ineficiența inspirată”.
De-a lungul istoriei, de nenumărate ori, erorile, pierderile mai mici sau mai mari, nu eficiența absolută, au generat creații și descoperiri extraordinare. La fel, pentru a da un alt exemplu, s-a dovedit că scrierea manuală, mai lentă, poate ajuta memoria mult mai mult decât scrisul pe tastatură.
Exemplele lui Tenner sunt numeroase. Toate merg în aceeași direcție – „mai mult cu mai puțin nu este o ecuaţie perfectă”. Eficacitatea, de fapt, poate deveni o cale spre stagnare sau mediocritate. Eroarea, dificultatea și o oarecare dezordine pot fi surse de inspirație. Precizia și controlul pot produce, adesea, rezultate mai slabe. Acesta este paradoxul eficacităţii, în viziunea profesorului american.
Legea Yerkes-Dodson – relaţia dintre motivaţie şi randament
În legătură cu paradoxul eficacităţii este şi Legea Yerkes-Dodson, formulată încă de la începutul secolului trecut, de către psihologii Robert M. Yerkes şi John Dillingham Dodson. În general, se crede că randamentul creşte direct proporţional cu starea de concentrare fiziologică şi mentală asupra problemei de rezolvat. Mulţi cred chiar că eficacitatea creşte atunci când presiunea, stresul sunt mai mari.
Legea Yerkes-Dodson arată că, în realitate, relaţia dintre stres şi eficacitate/ performanţă poate fi reprezentată sub forma unui U inversat sau sub formă de clopot, ceea ce înseamnă că performanţa va fi optimă dacă nivelul de concentrare, de solicitare fizică şi mentală este moderat. Dacă este prea ridicat sau prea scăzut, rezultatul va fi negativ.
Dacă cerinţele sunt excesive, extrem de solicitante, acest fapt poate conduce spre nemulţumire, anxietate, dacă sunt prea scăzute, generează plictiseală, lipsă de productivitate/ eficacitate.
Un exemplu relevant pentru Legea Yerkes-Dodson este cel legat de anxietatea pe care mulţi au resimţit-o în preajma examenelor. Un nivel optim de stres poate ajuta la concentare, la funcţionarea normală a memoriei, a logicii etc., prea multă anxietate poate fi dezastruoasă.
Un alt exemplu este cel legat de performanţele sportive. Când un atlet este pe punctul de a participa la o competiţie, un nivel ideal de eliberare a adrenalinei poate să-i îmbunătăţească performanţa şi să-i aducă rezultatele aşteptate, în timp ce, în condiţiile unui stres exagerat, ar putea să se blocheze sau să fie ezitant, fără energie, imprecis.
Conform modelului clopot (Legea Yerkes-Dodson) eficacitatea maximă este atinsă când oamenii experimentează un nivel moderat de presiune. Când se confruntă cu presiune prea mare sau prea mică, performanţa scade sever. Prin urmare, nici munca înverşunată, continuă, nici lenea nu reprezintă căi pentru atingerea obiectivelor, pentru succes.
Factorii care influenţează curba Yerkes-Dodson
Clopotul inversat (curba Yerkes-Dodson) este diferit de la o persoană la alta. Există patru factori esenţiali care pot influenţa aceasta curbă – personalitatea, nivelul de calificare, nivelul de anxietate şi complexitatea sarcinii. Un individ care stăpâneşte domeniul său de activitate, încrezător în capacităţile sale, care ştie să-şi dozeze efortul, să-şi controleze stresul, are mult mai multe şanse să facă faţă situaţiilor cu care se confruntă.
Paradoxul eficacităţii confirmă Legea Yerkes-Dodson. Probabil că mulţi am putut constata că, la sfârşitul unei săptămâni epuizante (serviciu, telefoane, e-mail-uri, alte activităti) obiectivele nu au fost nici pe departe atinse.
Muncă inteligentă, motivaţie, performanţă
Pentru a schimba în bine asemenea situaţii, ca cele menţionate anterior, trebuie reconsiderate atitudinea faţă de muncă şi modul de a acţiona. În locul unei munci epuizante, făcută numai din obligaţie, fără rezultate notabile, să optăm pentru munca inteligentă, echilibrată, cu scopuri bine definite, cu termene clare.
La toate acestea trebuie adăugate entuziasmul, bucuria de face lucrurile în care eşti implicat şi cultivarea susţinută a motivaţiei interioare, o sursă constantă de energie şi care face diferenţa între comportamentele inerţiale şi cele performante.
Mai mult, dacă motivaţia este una exclusiv exterioară (bani, recompense, avantaje diverse etc.) vom rămâne, în mare măsură, vulnerabili în faţa dificultăţilor, de aceea trebuie căutată şi cultivată motivaţia interioară, care este puternică, nelimitată şi care intervine, de regulă, când sunt în joc dorinţe fundamentale pentru existenţa noastră.
Nu este de ignorat nici faptul că problemele care derivă din paradoxul eficacităţii şi din Legea Yerkes-Dodson sunt legate de educaţie, de inocularea ideii că numai munca dificilă, care îţi epuizează resursele interioare, este singurul drum de urmat. “Modelele” oferite copiilor, adolescenţilor sunt părinţi/ adulţi obosiţi, indispuşi de munca pe care o fac din necesitate, din obligaţie, care nu au timp niciodată pentru altceva. Aproape în aceeaşi măsură alegerea greşită a unei şcoli, profesii, a unui serviciu poate altera grav atitudinea faţă de muncă şi, implicit, succesul, eficacitatea, randamentul.
“Muncind, cel mai dificil lucru este să aprinzi o mică lumină în creier. Ulterior, va străluci singură”. (Jules Renard)
