Păresimi este un termen popular, încă utilizat în spaţiul rural, a cărui sonoritate trimite la timpuri arhaice. Poate că, în memoria multora, acest cuvânt a rămas din frumoasele versuri ale lui Ion Barbu – “Când Păresimi da prin lunci,/ Răspândind pietriş de-albine,/ Ne părea la toţi mai bine:/ Ţânci ursuzi,/ Desculţi şi uzi,/ Fetişcane/ (Cozi plăvane)/ Înfăşate-n lungi zăvelci/ O porneau în turmă bleagă/ Să culeagă/ Ierburi noi, crăiţe, melci...” (“După melci”).
Păresimi (cu diferite variante, în funcţie de zonă – Păreasimi, Păresemi etc.) este cuvântul popular care denumeşte Postul Paştelui. Etimologia cuvântului se află în latinescul “quadragesima” – “patruzeci”/ “Patruzecime”, intervalul de timp cât durează Postul Paștelui sau Postul Mare. Referinţa la “Patruzecime”, adică la 40 de zile de post, este calculată până la Duminica Floriilor, la care se adaugă Săptămâna Patimilor.
“40”, în contextul religiei creştine, are o puternică semnificaţie simbolică – 40 de zile şi 40 de nopţi a petrecut Iisus în deşertul Iudeei, ispitit de Lucifer, 40 de zile au fost între Înviere şi Înălţarea la cer, “40 de zile şi 40 de nopţi” a durat Potopul, care trebuia să “spele” Pământul de păcate.
Pentru Păresimi se mai foloseşte şi termenul Sărindare (din grecescul “sarandari”), care face referire la rânduiala bisericească, aceea ca, în fiecare sâmbătă din Postul Mare, timp de patruzeci de zile, să se facă pomenirea celor trecuţi în lumea de dincolo, prin rugăciunile preoţilor şi milostenii.
Există, în limba română, în limbajul popular, şi expresia “a trece pe sărindar”, cu sensul “a trece printr-un necaz, a scăpa cu fața curată dintr-o încurcătură” (DEX).
Păresimi – sens restrâns
Păresimi se mai foloseşte, în sens restrâns, şi pentru a denumi mijlocul Postului Mare, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri, în cea de-a patra săptămână a Postului – “Mijlocul Păresimilor” sau “Miază Păresime”. In timpurile mai vechi, exista obiceiul ca femeile ţină această zi ca pe cea de duminică, fără să muncească, pentru a nu se îmbolnăvi – “nu torc, nu reșchie, nu perie, nu urzesc, nu țes, nici nu cos […] spre păstrarea sănătății, și anume ca să nu le doară mânurile și picioarele peste an; altele, ca să le meargă bine și tot lucrul ce-l vor începe să le iasă cu spor” (Simeon Florea Marian, “Sărbătorile la români”). Singurul lucru permis era număratul oălor din cuibare, care urmau să fie înroşite de Paşte.
