Premiul Nobel 2025 pentru literatură a fost acordat joi, 9 octombrie, de către Academia Suedeză, scriitorului maghiar László Krasznahorkai, “pentru opera sa convingătoare și vizionară, care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”, după cum se precizează în motivaţia juriului, şi îi va fi înmânat în cadrul ceremoniei din 10 decembrie (odată cu suma de 11 milioane de coroane suedeze/ 1,2 milioane de dolari).
La vestea că este laureatul acestui prestigios premiu, scriitorul maghiar mărturisea: “Sunt foarte mândru să mă aflu printre niște scriitori și poeți cu adevărat grozavi […] Fără fantezie, viața este complet diferită. A citi cărți ne dă mai multă putere pentru a supraviețui acestor vremuri foarte dificile de pe Pământ […] Pentru cei care citesc – sublinia scriitorul – literatura oferă o anumită speranță că frumusețea, noblețea și sublimul încă există de dragul lor. Poate oferi speranță chiar și celor în care viața însăși abia pâlpâie”.
László Krasznahorkai a fost ales dintr-o listă scurtă de favoriţi, pe care mai figurau scriitoarea chineză Can Xue (din opera căreia s-a tradus şi în româneşte romanul “Dragostea în noul mileniu”), scriitoarea canadiană Margaret Atwood (foarte cunoscută, de exemplu, datorită romanului “Povestea slujitoarei”, de asemenea tradus şi în româneşte) şi prozatorul japonez Haruki Murakami, “eternul candidat” la Premiul Nobel.
Cine este László Krasznahorkai, câştigătorul Premiului Nobel 2025, pentru literatură?
László Krasznahorkai (n. 5 ianuarie 1954, în Gyula, Ungaria) este unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari contemporani, cunoscut pentru romane dense, cu atmosferă apocaliptică, o proză care provoacă și cere cititorului multă răbdare.
S-a născut într-o familie de clasă mijlocie – tatăl său, György Krasznahorkai, avocat, mama, Júlia Pálinkás, funcţionară la asigurări sociale. Are ascendență evreiască pe linie paternă (fapt pe care tatăl său i l-a dezvăluit când László avea în jur de 11 ani).
A urmat un liceu cu profil de latină, la Gyula (localitate în apropierea granitei cu România, unde şi trăiesc în jur de 2500 – 3000 de persoane vorbitoare de limba română), apoi studii de drept, la Universitatea József Attila (Szeged) și Universitatea Eötvös Loránd (Budapesta). Mai târziu a urmat studii de limbă și literatură maghiară.
După liceu, vreme de câţiva ani, a lucrat ca miner, apoi ca profesor la sat (a predat inclusiv copiilor romi), paznic de noapte la o fermă de lactate etc. A trăit o perioadă de “rătăcire” (în sens figurat), încercând să evite armata, mutându-se în regiuni diferite, retrăgându-se din viața convențională. În timpul facultăţii (Facultatea de Ştiinţe Umaniste, din Budapesta) a lucrat ca documentarist la o editură, iar după finalizarea studiilor, ca scriitor independent.
Prima sa ieşire din Ungaria comunistă s-a produs în 1987, cu o bursă în Berlinul de Vest, apoi, după căderea “Blocului Estic”, a călătorit în Asia de Est (China, Japonia, Mongolia), perioadă care l-a influenţat major în scrierile sale.
Premiul Nobel 2025, László Krasznahorkai – Personalitate, teme recurente, premii şi recunoaştere
László Krasznahorkai a debutat ca scriitor în 1985, cu romanul “Sátántangó”, carte care l-a consacrat imediat ca voce distinctă în literatura maghiară. Ulterior, a abordat (pe lângă romane) şi alte genuri – eseistică şi, mai ales, scenarii de film.
Temele dominante ale prozei sale sunt singurătatea, alienarea, absurdul, pesimismul, melancolia, apocalipsa, structurile sociale opresive, colapsul moral etc., dar şi frumosul, speranța, transcenderea prin artă, toate abordate într-o manieră complexă, filosofică, meditativă, punându-şi adesea întrebări despre sensul, destrămarea lumii moderne, rolul artei în mijlocul haosului. într-o stilistică inconfundabilă.
Este un scriitor care preferă să trăiască retras, evitând expunerea mediatică excesivă. Locuiește în zone liniştite, departe de agitația urbană. Nu a fost dintotdeauna un “scriitor de meserie” — el însuși a declarat că nu și-a dorit inițial să fie scriitor, ci a început să scrie dintr-o nevoie interioară, aproape inevitabilă.
Până anul acesta, când talentul şi valoarea operei sale au fost recunoscute prin acordarea Premiului Nobel 2025, pentru literatură, a mai obţinut numeroase distincții internaționale: “Man Booker International Prize” (2015), “National Book Award”, pentru traduceri (2019), precum și premii importante în Ungaria.
În toate interviurile sale, László Krasznahorkai nu a încetat să vorbească despre convingerile sale, despre inspiraţie, tristeţe, responsabilitate, despre puterea artei de a salva lumea – “Acestea sunt vremuri foarte, foarte întunecate și avem nevoie de mult mai multă putere în noi pentru a supraviețui acestei perioade decât înainte […] Ceea ce alimentează scrisul meu, spunea scriitorul, este “amarul”. Sunt foarte trist când mă gândesc la starea lumii în prezent […] Îmi doresc ca toată lumea să-și recapete abilitatea de a folosi fantezia. Pentru că, fără fantezie, viața e absolut diferită. Să citești cărți și să te bucuri, să fii bogat, pentru că lectura ne dă mai multă putere să supraviețuim acestor vremuri foarte, foarte grele pe Pământ”.
Despre epoca actuală…
Într-un alt interviu, László Krasznahorkai, cel care a câştigat Premiul Nobel 2025, mărturisea despre epoca actuală că: “Trăim în timpul Judecății de Apoi, trăim de ani — sau nu știu de când — în judecata apocalipsei. Pot spune doar că nu trebuie să așteptăm apocalipsa. Nu trebuie să simțim frică față de apocalipsă. Trăim deja în ea … De fapt cred că primul moment al vieții a fost primul moment al începutului apocalipsei. Apocalipsa nu e neapărat ceva rău. Aparține universului. Aceasta este dinamica universului, creația apocalipsei… Nu mă tem — și te rog, nu te teme…”.
Opera literară a lui László Krasznahorkai, pentru care a fost recompensat cu Premiul Nobel 2025 – câteva repere
Din opera literară a lui László Krasznahorkai, au fost traduse în limba română două romane: “Satantango” (volumul de debut) şi “Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim”. În schimb, scriitorul este foarte cunoscut pe plan internaţional, tradus în multe alte limbi, iar reacţia criticii literare, a altor scriitori, a revistelor de specialitate, la anunţul făcut de Academia Suedeză a fost extrem de elogios la adresa scriitorului din Ungaria, al doilea din această ţară care a câştigat Premiul Nobel, după Imre Kertész, în anul 2002.
“Satantango” (1985) – o carte şi un film remarcabile
“Satantango” (“Tangoul diavolului”) este un roman modernist, alegoric, adaptat cinematografic în 1994, în regia lui Bela Tarr, un film de 7 ore, considerat o capodoperă a cinematografiei mondiale.
Acţiunea cărţii se desfăşoară într-un sat izolat din Ungaria comunistă, un loc aproape abandonat, unde timpul pare suspendat și natura este la fel de deprimantă ca oamenii.
O ploaie continuă, o mizerie copleșitoare și o atmosferă de degradare morală definesc viața personajelor.
Locuitorii satului – muncitori, bețivi, foști fermieri colectiviști — așteaptă o schimbare, o salvare. Aceasta pare să vină odată cu sosirea lui Irimiás, un bărbat misterios, despre care se credea că a murit, dar care reapare ca un fals Mesia. El promite reînvierea comunității, renașterea unei vieți mai bune. În realitate, Irimiás manipulează sătenii cu un discurs pseudo-profetic și îi convinge să-și vândă totul pentru un „proiect colectiv”, o utopie. Oamenii, disperați, îl urmează – dar „renașterea” nu vine niciodată. Totul se prăbușește într-un ciclu de iluzie și decădere, un dans fără sfârșit între speranță și deznădejde – exact ca un “tango al diavolului”.
Structura cărţii este foarte interesantă – 12 capitole, dar nu în ordine cronologică, primele șase capitole par să ducă spre un punct culminant, iar următoarele șase o iau în sens invers — ca pașii unui tango (șase înainte, șase înapoi). Această structură circulară simbolizează imposibilitatea progresului și eterna repetiție a suferinței.
Tematică şi simbolism în “Satantango”
Temele cărţii sunt decăderea morală și socială, falsa speranţă, manipularea, ciclul infinit al existenţei, apocalipsa, ca stare permanentă. Satul este o miniatură a lumii moderne: oamenii nu mai cred în nimic, trăiesc mecanic, beți, apatici. Este o alegorie a disoluției valorilor și a sfârșitului umanității. Irimiás e o figură “mântuitoare”, care folosește limbajul religios pentru a subjuga.
Krasznahorkai arată cum oamenii, disperați, pot fi conduși de oricine promite sens și ordine — chiar și de un diavol. Prin structura de ”tango”, romanul sugerează că lumea nu merge nicăieri – istoria înseamnă repetiție, nu progres. Totul e un dans etern între moarte și renaștere, fără ieșire. Nu e o apocalipsă „care vine”, ci una în care oamenii deja trăiesc — o lume pustie, unde sensul s-a risipit. Este apocalipsa interioară a omului modern.
Frazele sunt foarte lungi, pentru a sugera fluxul continuu de conștiință, în care realul se îmbină cu halucinaţia. Atmosfera este grea, absurdă, aproape kafkiană, cu un ton de ironie neagră.
„Sátántangó” (Tangoul diavolului) face aluzie la dansul diabolic al umanității în cercuri, fără direcție. Tangoul este un dans al atracției și respingerii, al controlului și al cedării – exact ca relația omului cu răul, cu speranța, cu manipularea. Este, în esență, dansul lumii spre autodistrugere.
Sunt prezente, în această carte, toate marile teme ale literaturii lui Krasznahorkai (comparat adesea cu Kafka, Beckett, Joyce și Faulkner), pe care le va dezvolta, în diverse versiuni, în cărţile ulterioare. „Sátántangó” este o parabolă despre sfârșitul lumii, dar și despre nevoia eternă a omului de sens. Este un roman al deznădejdii, dar și al lucidității, în care fiecare pagină e o luptă între speranță și disoluție. Krasznahorkai nu oferă soluții, ci îndeamnă, indirect, cititorul să privească în ochi haosul — și poate, în mijlocul lui, să descopere o formă de adevăr.
“Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” (2016)
“Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” este a doua carte tradusă şi în limba română a scriitorului care a câştigat Premiul Nobel 2025 – László Krasznahorkai – şi pentru care scriitorul a primit, în 2019, şi Premiul “National Book Award for Translated Literature”, în SUA. În recenziile apărute în “The New York Times” și “The Guardian”, este considerată una dintre cele mai importante cărți ale deceniului.
În mod alegoric, romanul înfățișează sfârșitul civilizației, dar și neputința omului de a înțelege lumea în care trăiește. Este şi o satiră a societății maghiare contemporane, dar scrisă cu un ton mitic, apocaliptic, tragicomic.
Un baron în vârstă, Béla Wenckheim, se întoarce după decenii petrecute în Argentina, în orașul său natal din Ungaria, aflat într-o stare de mizerie, decadență și stagnare.
Motivul întoarcerii sale – o iubire din tinerețe, Marika, o femeie pe care o idealizează și pe care speră să o regăsească.
Locuitorii orașului, însă, interpretează venirea baronului ca pe o promisiune de prosperitate – cred că el se întoarce cu o avere uriașă și că va salva comunitatea. Primarul, preotul, profesorii și alte persoane cu autoritate se grăbesc să-l primească, plini de lingușire și ipocrizie.
De fapt, baronul este un om falit, ruinat, deziluzionat. Întoarcerea lui nu aduce renaștere, ci dezvăluie întreaga putreziciune a lumii.. Marika, femeia iubită, este și ea o umbră a trecutului, iar revederea lor e plină de amărăciune. Pe măsură ce tensiunile cresc, orașul se afundă într-un haos total – zvonuri, panică, incendii, violență. Finalul este apocaliptic – focul mistuie totul, iar lumea se prăbușește într-o tăcere cosmică.
Krasznahorkai descrie o societate grotescă, dominată de ignoranță și fanatism, unde oamenii preferă minciuna reconfortantă adevărului dureros. Baronul Wenckheim se întoarce „acasă”, dar descoperă că nu există întoarcere — nici în timp, nici în suflet. “Acasă” este o iluzie, un loc golit de sens.
“Melancolia rezistenței” (1989) – “cea mai tulburătoare carte” a lui László Krasznahorkai, distins cu Premiul Nobel 2025
Aşa a fost apreciat de critica literară romanul “Melancolia rezistenței” (1989) – “cea mai tulburătoare carte” a lui László Krasznahorkai, tradus în zeci de limbi, considerat una dintre capodoperele literaturii europene contemporane, un text „oracular” și „vizionar”, transpus cinematografic de acelaşi regizor Bela Tarr (ca şi în cazul “Satantango”) şi care a fost, cu siguranţă, un argument major pentru juriul care i-a acordat scriitorului maghiar Premiul Nobel 2025, pentru literatură.
Scris la sfârșitul anilor ’80 – o perioadă de tensiune politică și morală în Europa de Est – romanul reflectă agonia unui sistem social aflat în colaps. Krasznahorkai surprinde în mod alegoric degradarea civilizației, haosul postcomunist și criza spirituală a omului contemporan.
Titlul este paradoxal – „melancolia” și „rezistența” par termeni opuși – unul semnifică retragerea și tristețea, celălalt lupta și speranța. Împreună, definesc starea tragică a omului lucid, într-o lume fără sens.
Acțiunea se petrece într-un orăşel de provincie, izolat și monoton, unde viața pare să fie într-o stagnare absolută. Totul se schimbă când, într-o zi, în oraș sosește un circ ambulant, care aduce cu el o balenă uriașă împăiată — o atracție bizară, care trezește curiozitate, superstiție și teamă.
Odată cu circul apare și o figură enigmatică – Prințul – un personaj mut, dar carismatic, despre care se spune că are puteri de manipulare asupra mulțimii. Prezența lui devine catalizatorul unei dezlănțuiri colective: frica și frustrarea locuitorilor se transformă într-o revoltă violentă, un val de distrugere care devastează orașul.
Singurul personaj care pare să păstreze un echilibru este Valuska, un tânăr visător, aproape angelic, care trăiește în propria lume poetică. El încearcă să aducă în jurul lui armonie, organizând chiar o „reprezentație cosmică” în stradă, în care le explică oamenilor mișcarea planetelor. Dar lumea nu-l înțelege. În final, orașul cade în haos, iar Valuska este internat într-un azil psihiatric.
Semnificaţia alegorică a romanului
Romanul este o parabolă despre dezintegrarea ordinii. Când frica și ura colectivă scapă de sub control, lumea civilizată se prăbușește. Krasznahorkai construiește o mitologie a lumii actuale – o bătălie între cunoaștere și ignoranță, între armonie (cosmosul, muzica) și haos (mulțimea, violența). Personajele care înțeleg ceva din realitatea lumii (Valuska, de exemplu) sunt marginalizate, izolate sau distruse. Luciditatea devine o condamnare, iar mulțimea devine o entitate colectivă, fără rațiune, ușor de condus spre violență — o critică a totalitarismului și a maselor manipulate.
În contextul cărţii, “balena” uriaşă, împăiată, este simbolul misterului divin, al universului insondabil, dar și al putreziciunii civilizației. Prinţul este expresie a forţei distructive, demonul colectiv, haosul interior al omului, în timp ce Valuska semnifică inocența și puritatea, rezistența spirituală prin melancolie. “Rezistenţa” (încercarea de a păstra umanitatea, chiar și în fața inevitabilului) nu este una politică, ci spirituală – refuzul de a renunța la demnitate într-o lume care se dezintegrează.
Mesajul implicit al acestei cărţi şi al operei lui László Krasznahorkai, în general, este că deși lumea e sortită prăbușirii, există totuși o formă de rezistență — melancolică, tăcută, interioară — prin artă, luciditate și bunătate.
“Avem nevoie de mult mai multă putere”…
László Krasznahorkai, laureat al Premiului Nobel 2025, pentru literatură, este un scriitor care merită să fie citit, (re)descoperit, este o conştiinţă lucidă, care nu a ezitat să mărturisească faptul că: “Acestea sunt vremuri foarte, foarte întunecate și avem nevoie de mult mai multă putere în noi pentru a supraviețui acestei perioade decât înainte”, iar această “putere” poate fi sporită, consideră scriitorul, şi prin universul cărţilor, al lecturii, care “poate oferi speranţă chiar şi celor în care viaţa însăşi abia pâlpâie”.
Despre cei care acum îi descoperă opera (având în vedere notorietatea adusă de Premiul Nobel 2025), Krasznahorkai spunea: “Nu le-aș putea recomanda nimic de citit; în schimb, i-aș sfătui să iasă, să se așeze undeva, poate pe malul unui pârâu, fără nimic de făcut, fără nimic la care să se gândească, rămânând doar în tăcere ca niște pietre. În cele din urmă, vor întâlni pe cineva care mi-a citit deja cărțile”.
