Apeductul este constructia realizata pentru transportul apei intr-un oras. Cuvantul vine din limba latina – “aquaeductus” (“aqua” – “apa” si “ductus” – “a duce”/”a conduce”). Desi sunt sisteme complicate, greu de executat, primele apeducte au aparut cu mii de ani in urma, in asezarile urbane situate departe de sursele de apa. Initial erau concepute dintr-o inlantuire de conducte, pe distante mari, ulterior, pe masura progresului tehnic, perfectionandu-se, dovedindu-se a fi nu numai fiabile, ci si estetice, chiar impresionante.
Unul dintre primele apeducte a fost conceput de Eupalinos de Megare, inginer si arhitect din Grecia antica, in Insula Samos. A fost construit in secolul al VI-lea i.Hr. si a fost considerat, de la inceput, o extraordinara concretizare a inventivitatii umane. Este vorba despre un tunel lung de 1036 metri, sapat in stanca, ascuns de privirile unor potentiali dusmani, care trebuia sa asigure alimentarea cu apa a capitalei insulei (astazi, Pythagorion), din izvoarele muntelui Kastro. Zece ani, nenumarati sclavi, multi capturati din insulele vecine, au trudit la acest apeduct, lucrarea fiind inceputa simultan la ambele capete, fiind unul dintre cele doua apeducte, in Antichitate, realizate in aceasta maniera.
Eupalinos a calculat minutios traseul lucrarilor, astfel incat jonctiunea echipelor sa se faca in conditii de maxima precizie, la mijlocul traseului. In partea nordica, apeductul este inalt cat sa poata trece o persoana. Apeductul s-a dovedit a fi atat de performant incat a functionat peste o mie de ani, dupa care a fost, din diverse motive, abandonat. Abia in 1882 a fost redescoperit si reamenajat, pentru a conduce apa din izvorul din munti, pana in inima orasului. In interior, securitatea era asigurata prin dale de piatra, care impiedicau caderea rocilor si a pamantului, ceea ce explica faptul ca apeductul lui Eufalinos s-a pastrat pana in zilele noastre.
Eupalinos de Megare a aplicat, in planurile sale, principii ale geometriei care au fost descoperite cateva secole mai tarziu, de catre Euclid. Ghidandu-se dupa regula ca doua linii paralele nu se intalnesc niciodata, arhitectul grec a recunoscut ca o eroare mai mare de doi metri (largimea tunelului fiind de 1,8 metri), ar fi dus la ratarea punctului de intalnire intre cele doua echipe de lucru, de aceea el a modificat usor directia jumatatilor, astfel incat jonctiunea sa fie posibila.
In cinstea acestui admirabil inginer al Antichitatii, un important tunel rutier, dat in functiune de putin timp, pentru a facilita legatura intre Athena si Corint, a primit numele Eupalinos.
Unii arheologi considera ca primul apeduct construit vreodata este cel care alimenta orasul Ninive, din nordul Mesopotamiei, lung de 280 metri, si care a necesitat si ridicarea unui pod. Tehnica a fost imprumutata de la fenicieni, fiind preluata, in scurt timp, de greci si de romani.
Printre primele apeducte construite in aproximativ aceeasi perioada se afla si Tunelul lui Ezechias (Ezechias fiind al treisprezecelea rege al Regatului lui Iuda),din Ierusalim (secolul al VI-lea i.Hr.). Ca si apeductul lui Eupalinos, si acesta este apreciat ca una dintre cele mai mari realizari in materie de inginerie hidraulica, din perioada antichitatii. Tunelul lui Ezechias a fost descoperit in 1838, de catre un teolog american, Edward Robinson. Lungimea tunelului este de 533 metri, cu o inaltime de 1,63 metri si uneste izvorul Gihon (nimit si “Fantana Fecioarei”), care, pana la construirea apeductului, se revarsa in Valea Cedronului, cu Siloam – locul unde, in Biblie, se povesteste ca Isus a vindecat un orb.
Intre cele doua puncte, caderea este de 2,27 metri. A fost sapat pe sub cetatea lui David (amplasamentul initial al Ierusalimului), tot de doua echipe (ca si tunelul din Samos), care s-au intalnit la mijlocul distantei. Apeductul avea, insa, surprinzator, forma literei S, care s-ar putea explica prin existenta unor fisuri in stanca, pe care lucratorii au trebuit sa le ocoleasca. Finalul lucrarii este consemnat pe cea mai veche inscriptie cunoscuta, in limba ebraica, descoperita, din intamplare, in 1880 – inscriptie care, in prezent, se afla la Muzeul Orientului Antic, din Istanbul.
Un apeduct si mai vechi, dar de mai mici dimensiuni, a fost descoperit, in 1889, in aceeasi zona. Este cunoscut sub numele de “Tunelul varstei de bronz”, specialistii considerand ca a fost construit in jurul anului 1800 i.Hr. Se afla la o adancime de sase metri sub pamant, cu peretii placati cu stanca, acoperiti ulterior cu vegetatie. Ceea ce are in plus acest tunel fata de celelalte conducte de apa sunt deschizaturile care apar din loc in loc, prin care apa putea fi dirijata pentru a iriga Valea Kidron.
Apeductele romane sunt constructii ale caror vestigii se regasesc pe un larg teritoriu al fostului imperiu, astazi, in localitati din Franta, Spania, Tunisia etc. Principiul de functionare se baza pe forta de gravitatie, pentru a conduce apa dintr-un loc in altul. Parcursul acestor apeducte era la suprafata, iar in situatiile in care trebuiau depasite anumite obstacole, se construiau tunele (in coline) sau poduri (cand trebuia traversata o vale). Romanii s-au dovedit a fi excelenti constructori, din vremea Antichitatii pastrandu-se spectaculoasele apeducte din Roma, Segovia (Spania), Cartagina (Tunisia), Eifel (Germania), Arcueil -Cachan (Franţa), Valens (Istanbul) etc. In jurul anului 100 d.Hr., prin apeductele Romei treceau peste un milion de metri cubi de apa, zilnic (1000 litri/locuitor), adica o cantitate dubla fata de cea din prezent.
Daca le raportam la epoca in care au fost realizate, apeductele antice nu sunt cu nimic mai prejos, din punctul de vedere al conceptiei si al realizarii, decat cele de astazi.
.){kind=link}