Relieful Lunii este total diferit de cel al Pamantului. In loc sa fie dominata de continente si oceane, suprafata Lunii este presarata peste tot cu cratere. Aceste cratere sunt martori tacuti ai unor vremuri in care coliziunile cu obiectele mari erau mult mai frecvente. Pamantul trebuie sa fi experimentat si el numeroase asemenea impacturi, insa dinamica planetei noastre are anumite caracteristici care pot sterge craterele destul de rapid (pe o scara geologica), sau le pot chiar impiedica sa se formeze.
Atmosfera Pamantului arde bucatile mai mici de metal si roca asteroidala sau gheata cometara prin frecare. Viteza tipica a unui asemenea meteorit este de aproximativ 25 000 de kilometri pe ora, iar caldura intensa rezultata in urma frecarii cu aerul il vaporizeaza. Pe masura ce arde, vedem urma de foc a acestuia numita popular “stea cazatoare”. Luna nu are atmosfera, prin urmare, chiar si cel mai mic obiect cu viteza mare poate lovi suprafata acesteia si poate provoca formarea unui crater.
Pe Pamant, datorita eroziunii cauzate de apa si vant, craterele rezultate in urma impacturilor cu obiecte suficient de mari pentru a lovi solul, sunt sterse. In functie de conditiile climatice de la locul de impact, un crater cu diametrul de aproximativ 1 kilometru (cum ar fi celebrul Meteor Crater din Arizona) poate fi erodat pana cand isi pierde complet caracteristicile in 100 000 de ani. Luna nu are aer sau apa care sa erodeze un crater, de aceea pe suprafata ei se gasesc cratere care au chiar si cateva miliarde de ani vechime. Activitatile de suprafata de pe Pamant (vulcani, cutremure, si miscarile lente ale scoartei) mascheaza in cele din urma chiar si cele mai mari cratere de impact, in perioade cuprinse intre cateva milioane si cateva sute de milioane de ani. Luna este o lume moarta din punct de vedere geologic, prin urmare ii lipseste acest proces de “vindecare”.
Formarea si caracteristicile craterelor
Ne-am putea astepta ca aceste cratere de impact sa aiba o varietate de forme, in functie de unghiul la care obiectul a lovit solul. Cu toate acestea, aproape toate craterele au o forma circulara (in afara de cateva cratere mici). De fapt, forma circulara a craterelor de pe Luna a fost indelung utilizata drept argument impotriva asa-zisei “ipoteza a impactului”. Insa, impacturile care au creat majoritatea craterelor de pe Luna au facut acest lucru printr-o explozie efectiva, nu doar prin ciocnirea cu solul. Craterele formate de asemenea detonari (similare cu cele facute de obuze de artilerie) sunt circulare, indiferent de directia din care au venit proiectilele.
Sursa de energie pentru explozia la impact este viteza bruta a obiectului. Un obiect interplanetar care se indreapta catre Luna este accelerat de gravitatia Lunii – calculele astronomilor indica faptul ca, un obiect care cade din spatiu va avea o viteza minima de 8000 de kilometri pe ora la impact. La aceasta viteza, coliziunea brusca a unui meteorit cu suprafata Lunii genereaza suficienta caldura pentru ca meteoritul sa se vaporizeze partial sau total si pentru ca o parte din zona de impact sa fie vaporizata la randul sau. Materialul vaporizat se extinde cu violenta si formeaza un crater circular.
Impreuna cu lumina si caldura, forta unei explozii la impact expulzeaza o mare parte din material in afara craterului si pe terenul din jur. Uneori, acest material se raspandeste in striatii sau raze care se extind departe de crater. Craterele care au peste 10 kilometri in diametru au de multe ori si niste varfuri centrale, care sunt dealuri sau munti impinsi in sus de catre presiunea din interiorul Lunii, atunci cand greutatea rocilor expulzate a fost eliminata. Principalele caracteristici de impact ale Lunii sunt bazinele uriase de impact – campii circulare mari care au intre 300 si peste 1000 de kilometri in diametru. Exista doar 20-30 de asemenea bazine, iar toate cele mai mari bazine se afla in emisfera indreptata catre Pamant. Astronomii cred ca multe din aceste bazine mari s-au format acum aproximativ 4 miliarde de ani intr-o perioada relativ scurta de timp. Nu se stie sigur care este motivul pentru care cele mai mari impacturi au avut loc numai atunci, insa este clar ca dupa acea perioada au avut loc numai impacturi mai mici.
Campii intunecate
Podelele bazinelor mari de pe partea Lunii care este indreptata catre Pamant sunt acoperite de vaste intinderi de roci mai inchise la culoare. Aceste campii mari sunt relativ netede si au mai putine cratere mari decat alte regiuni de pe Luna. Acestea sunt numite “sesuri” sau “mares”, care in latina inseamna “mari”, deoarece Galileo si alti astronomi care au privit Luna prin telescoape timpurii au crezut ca acele zone semanau cu niste intinderi de apa. Astazi stim ca acele regiuni nu sunt intinderi de apa, ci campii de lava solidificata care a curs in zonele mai joase dupa ce au avut loc impacturile care au format bazinele mari. Mostrele acestui material, aduse de astronautii de pe Apollo, s-au dovedit a avea o vechime cuprinsa intre 3,9 si 3,2 miliarde de ani (mai tinere decat multe alte zone de pe Luna). Zonele muntoase reprezinta aproximativ 80% din suprafata Lunii si sunt pline de cratere de impact vechi.
VIDEO:
https://www.youtube.com/watch?v=PNc4K8QnqcU
