Era vikingă a reprezentat o perioadă a schimbărilor din punct de vedere religios în toată Scandinavia. Imaginea cea mai cunoscută a vikingilor este cea de păgâni, însă aceasta este foarte înşelătoare. Chiar dacă ei aveau o mulţime de zei, acest lucru nu reprezenta o problemă în acceptarea Dumnezeului creştin. Oamenii de ştiinţă consideră că atacurile vikinge asupra bisericilor creştine nu au avut nimic de-a face cu religia, ci cu faptul că bisericile erau foarte bogate şi foarte prost păzite.

Chiar dacă există puţine relatări contemporane despre cum au trecut la credinţele creştine, dovezile arată că în urma aşezării în zonele cu populaţie preponderent creştină, aceştia au adoptat-o gradual. Dovezi arheologice ne arată că o schimbare majoră s-a produs în modalitatea în care îşi îngropau morţii. Dacă în mod obişnuit vikingii îi înmormântau alături de diverse bunuri, creştinii nu practicau acest ritual. În timp, primii au adoptat din obiceiurile creştine şi nu au mai continuat practica lor.

În secolele al XI-lea şi al XII-lea misionarii germani şi anglo-saxoni au contribuit la convertirea oamenilor în Danemarca, Norvegia şi Suedia. Aceştia au preluat vechile locuri de închinare păgână şi le-au transformat în biserici creştine.

Există puţine lucruri ştiute despre practicile religioase păgâne ale vikingilor. Cele mai multe dintre ele se găsesc în povestirile islandeze din secolul al XIII-lea, dar trebuie să ţinem cont că acestea au fost scrise la 200 de ani după convertirea la creştinism. Unul dintre lucrurile pe care le ştim sigur este că rolul de preot era îndeplinit de căpeteniile locale, iar închinarea la zei implica şi sacrificiul cailor.

Destul de multe am aflat din poveştile asociate cu zeii păgâni. Acestea au supravieţuit convertirii deoarece erau considerate în mare parte doar mituri şi nu credinţe religioase. În acest sens principalele surse de dovezi le reprezintă Eddas, colecţii de opere literare ce prezintă vechile credinţe religioase ca basme populare; şi aici însă se găsesc influenţe creştine.

Cu toate acestea, din poveştile respective aflăm de relaţiile dintre zei şi giganţi, pitici şi oameni. În credinţa păgână vikingă, Odin era cel mai puternic zeu, tatăl tuturor zeilor. Dar cel mai popular zeu rămâne Thor, el fiind şi cel mai puternic. Asigura protecţia celorlalţi zei împotriva giganţilor folosindu-se de ciocanul său Miollnir. El mai era considerat zeul fulgerului şi era venerat în special de navigatori. Alături de ei, Frey şi Freyja, zeul şi zeiţa fertilităţii, erau zeii cei mai importanţi.

În lupta cu giganţii doar Thor era cu adevărat capabil să le facă faţă; din acest motiv zeii aveau nevoie de planuri inteligente. Când aveau nevoie de un plan cu adevărat viclean, ei apelau la Loki, zeul focului. Acesta a ajutat foarte mult în lupta cu giganţii (deși de cele mai multe ori problemele pe care le rezolva erau cauzate tot de el).

Citește și:  Ziua internationala a cartii si a drepturilor de autor – 23 aprilie

În ciuda tensiunilor dintre zei şi giganţi, câţiva zei au avut relaţii cu giganţii. De exemplu, Loki a avut trei copii cu un gigant. O fiică, Hel, care a devenit conducătorul lumii de dincolo, un fiu numit Jormunagund, un şarpe ce se întindea în jurul pământului şi încă un fiu numit Fenris, un lup atât de puternic, încât zeii au trebuit să-l păcălească să se lase legat cu un lanţ magic.

În credinţa păgână, era crezut că sfârşitul lumii avea să vină odată cu bătălia de la Ragnarok, dintre zei şi giganţi. În acea luptă, Loki şi copiii lui aveau să treacă de partea giganţilor. Thor şi Jormunagund aveau să se omoare între ei şi Odin avea să fie ucis de Fenris. Iar un foc imens ar fi cuprins întreaga lume distrugând atât oamenii cât şi zeii. Doar câţiva membri ai ambelor tabere aveau să supravieţuiască pentru a reclădi lumea.

Odată cu raidurile asupra francilor şi insulelor britanice a crescut contactul cu creştinii. Chiar dacă pe timpul lor vikingii şi-au păstrat credinţele intacte, exista presiunea pentru convertire dacă doreau relaţii paşnice cu creştinii. În acest sens, s-a semnat Tratatul de la Wedmore (878) ce presupunea acceptarea creştinismului; astfel liderul lor Guthrum era recunoscut ca domn al Angliei de Est.

Creştinii nu aveau voie să facă negoţ cu păgânii. Acest lucru a dus la introducerea unui obicei apropiat de botez, ce indica disponibilitatea acceptării creştinismului. Presiunea a crescut şi mai mult odată cu stabilirea în vecinătatea creştinilor. Chiar dacă mulţi şi-au adus familiile din Scandinavia, o parte s-au căsătorit cu indigeni. Aceste căsătorii mixte au adus în timp o convertire completă.

Încercările de convertire începuseră înainte de era vikingilor. De-a lungul timpului multe misiuni religioase au ajuns în ţările scandinave, însă acestea au avut un impact redus asupra întregii populaţii. Chiar dacă unii regi s-au convertit, aceştia nu au fost capabili să-şi convingă şi popoarele să facă acest lucru; sub presiunea unor căpetenii s-au văzut nevoiţi să renunţe. Abia în secolul al XII-lea creştinismul a devenit o religie stabilă în zonă.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.