Pentru România protestelor, cu marşuri, sloganuri, scandări, lozinci, oameni de toate vârstele, emoţie, patimi, jandarmi, ultrasi, îndemnuri la “ïncă o revoluţie”, demisii, cântece, petarde, trupe speciale, flori, ordonanţe de urgenţă, şedinţe la fel de “urgente”, apeluri, o Românie scindată, “România mea”, România lor”, “România noastră”, tulburată, în derivă, pentru toate acestea mi se pare relevantă şi emblematică o parafrază a titlului celebrei piese de teatru a scriitorului american Eugene O’Neill – “Lungul drum al zilei către noapte” – la noi, un lung drum al nopţii către zi, metaforic vorbind, un lung drum al emoţiei către raţiune, zbateri alternând cu nefireşti perioade de apatie sau de neputinţă.

Mutatis mutandi, conflictele mocnite, frustrările, recuperarea trecutului, iubirea, ura, iertarea, eşecul, confuzia, care marchează, în piesa lui O’Neill, destinul unei familii, sunt realităţi pe care, la scară socială, în lumea contemporană, le vedem în desfăşurare, ori de câte ori confruntarea oamenilor, în diverse feluri, şi din cauze multiple, cu mecanismele puterii, se acutizează. Este o evidenţă faptul că, “pe măsură ce deznădejdea şi descurajarea produse de un prezent tulbure sunt mai adânci, cu atât este mai arzătoare – spune istoricul şi eseistul Johan Huizinga – năzuinţa spre libertate”.

De câteva zile, principalul subiect din mass-media românească şi internaţională este cel al manifestaţiilor din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării, o Românie a protestelor, subiect care a stârnit vii dezbateri, pasiuni, interpretări, speculaţii, parti-pri-uri.

Trăim într-o realitate dinamică, iar dreptul oamenilor de a ieşi în stradă pentru revendicări sociale, politice, economice, civice, precum şi libertatea de exprimare, în orice regim democratic, sunt de necontestat, Convenţia Europeană, din 1950, şi cea Internaţională, din 1966, le statuează în mod categoric.

Protestele au însă o tradiţie mult mai veche pe mapamond, istoria acestora fiind marcată, în mod categoric, de exemplu, de Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, din Europa, de Revoluţia Americană, din 1770, de Revoluţia Franceză, din 1789, de Marşul pentru libertate spre Washinton (Protestul lui Martin Luther King), din 1963, sau, mai aproape de timpul pe care îl trăim, protestele împotriva războiului din Vietnam, cele din Mexic, în 1968, Revoluţia “Puterea Poporului”, din Filipine, protestele din Praga şi din Geneva, anti-globalizare, în 2000, în 2003, protestele împotriva războiului din Irak, manifestaţiile thailandeze din 2010, iraniene, din 2011, tot în 2011, protestele de pe Wall Street, cele din Turcia, în 2013, ocuparea de către protestatari a capitalei Egiptului, Cairo, protestele recente din Ucraina, în 2014, cele coreene din 2016 etc.

Martin Luther King Jr.
Martin Luther King Jr.

În secolul al XX-lea, în spaţiul românesc, notabilă a fost, de exemplu, în perioada interbelică, mişcarea studenţească, cea care a militat pentru cauze sociale, pentru drepturi legate de educaţie sau de solidaritate cu categoriile sociale dezavantajate, precum ţăranii, dar şi pentru cauze politice, uneori extremiste, care au compromis, în mare măsură, in preajma celui de-al Doilea Război Mondial, protestele studenţeşti.

În perioada comunistă, după cum se ştie, orice formă de protest era interzisă, dar, în timpul in care, in tara vecină, avea loc Revoluţia Maghiară, din 1956, studenţii români au condus, începând cu 28 octombrie 1956, când a început să emită un post de radio numit “România viitoare. Vocea rezistenţei”, localizat, probabil, pe teritoriul fostei Iugoslavii (nici în prezent nu se ştie exact de unde emitea), miscarea pentru îndepărtarea staliniştilor şi pentru înapoierea Basarabiei şi a Bucovinei. Evident că, în respectivele condiţii, mişcarea studenţească nu avea sorţi de izbândă, mai mult, după reprimarea Revoluţiei din Ungaria, mulţi dintre tinerii participanţi la manifestatiile din Bucureşti, Timişoara şi Cluj au fost arestaţi şi anchetaţi cu brutalitate.

Aceeaşi soartă au avut-o şi grupurile de partizani (rezistența anticomunistă armată din munți, 1945-1962), precum şi mişcările muncitoreşti din Valea Jiului, din 1977 (1-3 august), declanşate după mişcarea Drepturile omului – Charta 77, din Cehoslovacia, iar mai târziu, revolta de la fabrica de camioane “Steagul Roşu”, Braşov, din 1987.

În 1977, minerii, nemulțumiți de condiţiile de lucru, de aprovizionarea deficitară cu bunuri de consum, de munca peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de trai precare. s-au adunat în curtea minei Lupeni, după ce, iniţial, intenţionaseră să plece la Bucureşti. Mai înainte, la 23 martie 1977, un miner din Valea Jiului, pe nume Dumitru Blaj, semnase, la București, un apel al lui Paul Goma, iar o notă a sa a fost citită la Radio Europa Liberă. Pentru acest fapt, Dumitru Blaj a fost criticat în fata colectivului în care lucra şi trimis pe post de vagonetar, apoi paznic, la un depozit de lemne, murind în circumstanțe suspecte, în anii ’80.

Pe 14 iulie 1977, un alt miner, Gheorghe Dumitrache, (zis „Ispitu”) a trimis un memoriu, cu titlul „Spinoasa mărturisire”, la CC al PCR, la Ministerul Minelor și la Televiziunea Româna, fără a i se răspunde. A fost arestat însă, după încetarea grevei din august, și condamnat, pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”, la doi ani de închisoare.

În timpul grevei minerilor, printre grevişti s-au infiltrat securişti, iar Ceauşescu, aflat în concediu, la mare, a fost anunţat de Ilie Verdet, secretar CC al PCR., despre evenimente, s-a deplasat la Lupeni, minerul Constantin Dobre a citit revendicările minerilor, constând din 26 de puncte referitoare la programul de lucru, investiţii, pensii, norme, aprovizionare, locuințe. Deşi Ceauşescu a fost, iniţial, refractar la doleantele muncitorilor şi iritat de situaţia creată, până la urmă, speriat probabil (se scanda “Jos Ceauşescu!”), a cedat, făcând promisiuni minerilor şi, la final, fiind aplaudat.

Represaliile nu au venit imediat, ci mai târziu, când s-au întocmit dosare penale participanţilor la grevă, cei mai mulţi fiind condamnaţi la închisoare, iar în jur de 50 de mineri au fost internaţi la psihiatrie.

Revolta muncitorilor de la fabrica de camioane “Steagul Roşu”, din Braşov, din 1987, deşi aproape uitată, a fost preludiul evenimentelor din 1989. 15 noiembrie 1987 era zi de vot (un fel de a spune, pentru că rezultatul votului se cunoştea dinainte, după regulile regimului comunist), dar oamenii erau din ce în ce mai nemulţumiţi, la limita suportabilităţii. În acest context, muncitorii de la “ Steagul Roşu” au ieşit în stradă, au cerut să discute cu autorităţile, au strigat “ Jos Ceauşescu!”, au intrat în sediul PCR al judeţului Braşov, au aruncat portretele soţilor Ceauşescu, fapte de un curaj nebunesc, la vremea respectivă. Securiştii filmau din clădirile din jur, oraşul a fost izolat, păzit de miliţie, armata, securitate, activişti de partid, au urmat anchete, condamnări, deportări.

Evenimentele din decembrie 1989, dincolo de interpretări, analize, pe care istoria le va decanta, până la esenţa adevărului, au marcat un moment de răscruce în destinul României, fiind, după cum apreciază specialiştii în domeniu, cea mai puternică mişcare anticomunistă din Europa Centrală şi de Est, singura în care conducătorii comunişti au fost executaţi, şi care a dus la sfârşitul regimului comunist.

Blindate ale armatei romane stationeaza in Piata Palatului (actuala Piata Revolutiei), in fata fostului sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, in Bucuresti, in timpul evenimentelor din decembrie 1989. EMANUEL PARVU / MEDIAFAX FOTO

Potrivit evidențelor din anul 2005, ale Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR), “numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților de 3138, iar al celor reținuți se ridică la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii, urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989”(wikipedia.ro).

De asemenea, după datele din rechizitoriile parchetelor militare, în rândurile militarilor s-au înregistrat 260 de decedați și 545 de răniți, de la Direcția Securității Statului au murit, în urma incidentelor din revoluție, 65 de angajați și au fost declarați 73 de răniți”. Este imperios necesar să ne amintim astăzi, să intelegem, pentru a merge mai departe, pentru ca istoria, cu epoci atât de tulburi si cu urmări atat de adânci, să nu se mai repete.

Atipică, în România protestelor, de astăzi, pare a fi scindarea. Poate că, de-a lungul timpului, ceea ce i-a făcut pe români să reziste, ca naţie, unei istorii dramatice, inclusiv regimului comunist, a fost sentimentul unităţii, al solidaridatii, acel “ceva” al sufletului şi spiritului nostru, greu de prins în definiţii, la care au făcut trimitere întotdeauna mari personalităţi ale culturii noastre, istorici, scriitori, oameni politici din vremuri mai glorioase decât cele pe care le trăim în prezent.

“Neamului românesc – spunea Constantin Noica, gândindu-l în eternitate – i se întâmplă şi lui multe, se frământa ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una dintre cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.”.

Nu ştiu cât de “neschimbat” a rămas poporul român în esenţa fiinţei lui, dar parcă nici celebrele vorbe ale francezului Raymond Poincaré, om politic, prim-ministru al Franței de mai multe ori și președinte între 1913–1920, nu au acoperire în realitate, nu în totalitate: „Nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère”!(„Aici suntem la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios”!).

Raymond Poincaré
Raymond Poincaré

Poate că ne lipsesc, în contextul actual, pe de o parte, personalităţile, adevăratele personalităţi, dedicate binelui poporului, lideri vizionari, care să creadă cu adevărat în libertate, cinste, progres, care să nu ignore, să nu uite preţul dramaticelor evenimente din decembrie 1989, vieţile sacrificate atunci, nu politicieni înregimentaţi din întâmplare, din interes, care să ducă tara spre nicăieri.

Marele Nicolae Titulescu, om politic şi diplomat de excepţie în perioada interbelică, într-unul dintre discursurile sale, sublinia că ”milioane de oameni au murit în Marele Război pentru ca să se poată naște o nouă viață internațională”. Evident, intr-o epocă ulterioară, miile de români care au murit în cursul evenimentelor din decembrie 1989 şi solidaritatea excepţională a românilor, la acel moment, au făcut să se nască o nouă viaţă naţională, post-dictatură, au deschis drumul spre libertate, inclusiv spre dreptul de a protesta, de a exprima opinii, de a cere sansele pentru o viată mai bună, de a milita in sensul unor principii care să statueze ce si cine suntem, individual si in istorie, ca natiune.

Nu avem dreptul acum, după aproape trei decenii de la Revolutia din 1989, să devenim vulnerabili din ignoranţă, din interes, din ipocrizie, din diletantism, din ură, din neştiinţă, din iraţionalitate sau iresponsabilitate, ale reprezentanţilor puterii sau ale maselor.

Se mai poate remarca o specificitate a României protestelor din aceste zile de februarie 2017, pe care am desprins-o din diversele comentarii de presă, în care prinde teren un nou concept – clicktivismul – care sugerează ceva despre profilul unei părţi dintre participanţii la manifestaţii. Clicktivismul este un termen care defineşte, conform dicţionarelor englezeşti/franţuzeşti (un neologism pe care dicţionarele romaneşti încă nu îl consemnează), participarea/adeziunea la o acţiune colectivă printr-un Click/Like pe o pagină de internet, pe o petiţie on-line etc.

În mod similar, slacktivismul (literal, “activism leneş”) este o formă de activism pe internet, promovat în anii 2000, odată cu dezvoltarea diverselor reţele de socializare. Aceste forme de neo-activism par a fi avut un rol important, de exemplu, în Primăvara arabă, manifestări de stradă, de amploare, care au avut loc, începând cu finele anului 2010, în ţările arabe, în care domnea un regim autoritar (Liban, Siria, Cisiordania etc.), Facebook-ul şi Twitter-ul înlesnind organizarea manifestanţilor, motiv pentru care guvernele respective, în pericol, au şi blocat accesul la Internet.

În aceeaşi zonă virtuală, un impact extraordinar l-a avut, de asemenea, Kony 2012, un scurt film lansat la data de 5 martie 2012, devenit, în scurt timp, viral. Scopul filmului era de a face cunoscută mișcarea de binefacere „Stop Kony”, împotriva inculpatul ugandez, Joseph Kony, criminal de război și fugar, în atenţia Curţii Penale Internaționale. Aceasta campanie a generat o rezoluție a Senatulului Statelor Unite și trimiterea de trupe către Uniunea Africană.

Şi în cazul protestelor din România anului 2017, se pare că reţelele de socializare au avut un rol esenţial în mobilizarea unui număr mare de participanţi la mitinguri, rămânând însă în incertitudine cauza care i-a separat pe români şi ce anume a dat această “culoare locală” protestelor (români contra români), proteste care, de regulă, prin definitie, sunt îndreptate, solidar, împotriva celor care exercită puterea, în momente de mare nemulţumire legate de cauze sociale, civice, politice, economice etc.

Până la urmă, revenind la metafora iniţială, a lungului drum al nopţii către zi, al emoţiei către raţiune, adevăr şi luciditate, al vieţii către făgaşele ei fireşti, rămâne de văzut, citându-l pe acelaşi Eugene O’Neill, dacă “viaţa cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor – prezentul este un interludiu, un straniu interludiu în care recurgem la trecut sau viitor, ca să ne slujească drept mărturie că trăim”.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ