“Scopul scuză mijloacele” este una dintre cele mai discutate și controversate maxime din istorie, fiind folosită atât ca justificare morală, cât și ca acuzație împotriva comportamentelor considerate imorale, dar motivate de un obiectiv superior. O strategie pragmatică sau scuză periculoasă?
Originea expresiei “Scopul scuză mijloacele”
Expresia este atribuită, în mod obişnuit, lui Niccolò Machiavelli (1469–1527), gânditor politic italian, filosof, din perioada Renaşterii, autorul celebrei cărţi “Principele” (Il Principe), publicată în 1532, considerată a fi primul tratat modern de politică, dar despre paternitatea acestui adagiu sunt absolut necesar câteva precizări.
“Scopul scuză mijloacele” este principiul de bază pe care se construieşte aşa-numitul “comportament machiavelic”, în primul rând în politică, dar şi în oricare altă zonă a realităţii, un comportament care presupune viclenie, ipocrizie, apelul la minciună, lipsă de scrupule, corupţie, trădare, “executarea” publică a oponenţilor etc. – un fel de strategie de cucerire şi conservare a puterii, care nu ezită să folosească manipularea sentimentelor umane și reacția maselor.
Dincolo de viaţa politică, în realitatea cotidiană, “machiavelic” poate fi considerat comportamentul unor persoane care apelează frecvent, abandonând orice principii morale, la calcul premeditat, neadevăr, abuz verbal, furie, intimidare etc., pentru a atinge anumite scopuri şi interese personale.
Totuși, formularea exactă “Scopul scuză mijloacele” nu apare în opera lui Machiavelli. Ideea provine din interpretările asupra gândirii filosofului francez – Machiavelli susținea că un conducător trebuie să acționeze pragmatic, chiar dacă uneori încalcă normele morale, pentru a păstra stabilitatea și puterea statului.
Primele apariții clare (în această formă consacrată) ale expresiei se regăsesc în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, în interpretările criticilor lui Machiavelli, care au rezumat în această formulă modul “machiavelic” de a conduce.
Semnificația expresiei “Scopul scuză mijloacele”
Expresia a fost folosită, de cele mai multe ori, cu conotație negativă, ca acuzație împotriva celor care justificau violența, minciuna sau trădarea în numele unor obiective politice sau religioase. În Renaștere și în epoca modernă timpurie, a devenit aproape un sinonim pentru “machiavelism” (pragmatism politic rece, lipsit de moralitate).
A fost invocată de adversari religioși și politici, pentru a denunța ipocrizia sau cruzimea unor conducători ori instituții. În secolele al XIX-lea – al XX-lea, expresia a intrat în limbajul comun, fiind folosită în dezbateri etice, filosofice, dar și cotidiene, pentru a transmite ideea că obținerea unui rezultat dorit (scopul) poate justifica metodele folosite (mijloacele), chiar dacă acestea ar fi condamnabile în alte circumstanțe.
Se ridică astfel problema dacă moralitatea unei acțiuni trebuie judecată după intenții, după mijloace, după reguli morale absolute sau după rezultatele finale.
Perspective filosofice
Etica teleologică (de scop – din grecescul “telos”/ scop, finalitate şi “logos”/ studiu, învățătură) pune accent pe rezultate – dacă finalitatea e bună, mijloacele devin acceptabile. Aşadar, dintr-o astfel de perspectivă, o acţiune este “morală”, dacă duce la un rezultat bun/ dorit.
Etica deontologică (cea care se concentrează pe reguli şi datorie) respinge principiul “Scopul scuză mijloacele” – nu se pot încălca reguli morale fundamentale chiar dacă este vorba de un scop nobil.
Din perspectiva “utilitarismului” (teoretizat de Jeremy Bentham şi John Stuart Mill), cea mai bună acțiune este cea care maximizează binele general, care aduce cel mai mult bine sau cea mai multă fericire, pentru un mare număr de oameni, chiar dacă mijloacele sunt discutabile.
Totuşi John Stuart Mill nuanţează o astfel de situaţie, subliniind că oamenii se diferenţiază în funcţie de felul în care vor să acceadă la fericire – cei cu aspiraţii “modeste” vor căuta soluţii rapide, iar cei cu un nivel mai înalt vor găsi mai greu fericirea, învăţând să înfrunte realitatea cu calm şi înţelepciune. “E mai bine – spune John Stuart Mill – să fii un Socrate nefericit, decât un imbecil mulțumit”.
Prin urmare, expresia “Scopul scuză mijloacele” nu a fost formulată ca atare de către Machiavelli, dar i-a fost atribuită ca sinteză a gândirii sale politice. Aceasta are o istorie lungă, folosită atât pentru a justifica decizii pragmatice, cât și pentru a condamna lipsa de moralitate.
Scopul scuză mijloacele – exemple istorice
De-a lungul timpului, principiul “Scopul scuză mijloacele” a fost aplicat sau invocat (explicit ori implicit), deopotrivă ca justificare (“era necesar”) și ca acuzație (era un pretext pentru abuzuri).
În antichitate, de exemplu, Alexandru cel Mare, care, la moartea sa (323 i.Hr., când avea numai 32 de ani), devenise stăpânul celui mai mare imperiu de până la acea dată, a folosit atât diplomația, cât și cruzimea extremă pentru a-și consolida cuceririle. Istoricii încă dezbat dacă scopul său (unitatea imperiului, răspândirea culturii elenistice) “a scuzat” metodele.
În cadrul bisericii medievale, autoritățile ecleziastice, în timpul cruciadelor sau al Inchiziției, justificau violența și persecuția ca “mijloace” pentru salvarea sufletelor și protejarea credinței.
Cezar Borgia, om politic şi cardinal spaniol din secolul al XV-lea – unul dintre exemplele lui Machiavelli, în “Principele” – şi-a consolidat puterea prin alianțe temporare, trădări și execuții, considerate necesare pentru stabilitate.
Statele italiene renascentiste au apelat la intrigi, spionaj și asasinate politice, pentru stabilitatea și supraviețuirea statului, care erau considerate “priorități”.
Cardinalul Richelieu (secolul al XVII-lea, Franța), nobil, cleric, om politic, cel care a condus cu adevărat, în timpul lui Ludovic al XIII-lea, destinul Franţei, a întărit puterea regală și a dus Franța în “Războiul de Treizeci de Ani”, justificând sacrificii uriașe prin consolidarea statului și a monarhiei. A fost sfătuit constant, în acest sens, de către călugărul capucin François Le Clerc du Tremblay (Père Iosif), considerat, în epocă, “eminența cenușie” a cardinalului Richelieu, aşa cum cardinalul, la rândul său, a fost “eminența cenuşie” (persoana din umbră, abilă, influentă) a lui Ludovic al XIII-lea.
În timpul Revoluției Franceze (1789–1799), liderii iacobini (Robespierre, Saint-Just) au susținut că teroarea și execuțiile în masă sunt “mijloace” necesare pentru a asigura victoria Republicii și libertatea poporului.
În epoca modernă…
În secolele al XIX-lea – al XX-lea, în lupta de independență a unor popoare (de exemplu, mișcările de eliberare națională) s-a recurs adesea la violență și atentate, justificându-le prin scopul final – libertatea și autodeterminarea.
Lenin și bolșevicii au justificat “teroarea roșie”, cenzura și eliminarea adversarilor politici prin obiectivul instaurării unei societăți comuniste “drepte”.
Expresia “Scopul scuză mijloacele” apare frecvent şi în literatură, teatru și cinema, ilustrând dileme morale – eroul care încalcă regulile pentru a salva vieți sau conducătorul care sacrifică inocenți pentru binele “mai mare”.
Genialul nostru dramaturg, I.L. Caragiale, nu a ratat ocazia de a ridiculiza incultura, ipocrizia, dorinţa de parvenire din societatea/ politica românească de la sfârsitul secolului al XIX-lea (atât de asemănătoare cu cea de astăzi), prin personajul din “O scrisoare pierdută”, Nae Caţavencu, tipul demagogului, cel care nu numai că face o confuzie lamentabilă (atribuind expresia “Scopul scuză mijloacele” “nemuritorului Gambetta”), dar ar vrea şi să reuşească în “jocurile” politice cu orice preţ: “Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… “.
Scopul scuză mijloacele si “dilemele” morale actuale…
Realităţile contemporane, studiul personalităţilor, analizele politice, de leadership arată că, de multe ori, “reuşesc” cei care nu au scrupule, care mizează pe principiul “Scopul scuză mijloacele”:
Politică și guvernare
În campaniile electorale, politicienii recurg la manipulări, fake news-uri sau atacuri murdare, argumentând că sunt necesare pentru a câștiga puterea “în interesul poporului”, în realitate urmărindu-se păstrarea privilegiilor, a statutului unui grup/ persoane etc.
În unele state (România nu face excepție), liderii justifică înțelegerile netransparente sau compromisurile ca fiind “prețul” pentru stabilitate politică sau pentru dezvoltare economică, de fapt acesta fiind mecanismul de proliferare a corupţiei “funcţionale”.
De asemenea, guvernele justifică uneori supravegherea masivă, restricționarea libertăților civile sau intervențiile militare prin scopul “apărării securității naționale”.
Business și economie
Multinaționalele exploatează, uneori, resurse sau forță de muncă ieftină, justificând prin scopul “creării de locuri de muncă” sau “progres economic global”.
În campaniile publicitare, unele companii invocă scopul creșterii vânzărilor, chiar dacă induc consumatorii în eroare.
Știință și tehnologie
Inteligența artificială și supravegherea – companiile și statele implementează tehnologii intruzive, justificându-le prin eficiență, securitate sau progres economic.
Editarea genetică (CRISPR) – ridică întrebări etice: e justificată manipularea ADN-ului uman, dacă scopul este prevenirea bolilor?
Experimentarea pe animale este susținută de unii cercetători pe motiv că “scopul” (descoperirea de tratamente, salvarea de vieți) scuză “mijlocul” (suferința animalelor).
Principiul “Scopul scuză mijloacele” în viața de zi cu zi
- “Minciunile albe” sau “adevărurile parţiale”, considerate, în general, inofensive, minore, de exemplu, când cineva minte pentru a proteja sentimentele altcuiva sau pentru a evita situaţiile incomode, se bazează, evident, tot pe principiul “Scopul scuză mijloacele”.
- În educație, părinții sau profesorii folosesc uneori pedepse sau constrângeri, justificând că scopul este formarea și binele pe termen lung al copilului.
- Carieră – persoane care acceptă compromisuri morale (de pildă. lingușiri, concurență neloială etc.), pentru a obține un job sau o promovare.
“Scopul scuză mijloacele” este (a rămas) o expresie atât de vie în mentalul colectiv, invocată cu fervoare de atâtea veacuri, încât ar trebui să ne întrebăm mai des de ce mecanismul minciunii, manipularea celor mulţi de către forţe policite, economice, finaciare câştigă teren, de ce nonvaloarea este tot mai “gălăgioasă” şi mai ostentativă, de ce lumea noastră tinde să devină tot mai mult una a iluziilor, a măştilor, a aparenţelor, de ce aspectele esenţiale pentru viaţa oamenilor sunt trecute în plan secund şi care sunt adevăratele resorturi care-i “mână” pe unii în luptă.
