Ştirile false – fake news–urile – par să fi atins, în epoca actuală, un nivel fără precedent şi, spun specialiştii în neuroştiinţe, paradoxal este că felul în care funcţionează creierul nostru pare să ne facă extrem de receptivi în astfel de cazuri, fără să conştientizăm în ce măsură, într-un mod subtil, ne sunt influenţate reprezentările noastre despre lume, sistemul de valori, deciziile.
Este o evidenţă, pe de altă parte, că noile tehnologii, legate de universul digital, au favorizat amploarea acestui fenomen, care a cuprins toate domeniile şi care pune sub semnul incertitudinii aproape orice – de la realităţile sociale, la adevărurile ştiinţifice, de la viaţa politică, la evenimentele istorice s.a.m.d., în general informaţii neconforme cu realitatea, prejudecăţi, convingeri cu mare grad de subiectivitate, trucate, cu intenţia de a discredita pe cineva sau ceva, pentru a se obţine anumite beneficii, pentru a accede la putere etc.
Ştirile false şi mecanismele creierului. Schemele de gândire
Proliferarea ştirilor false, a zvonurilor a devenit o preocupare constantă pentru mulţi specialişti în comunicare, în psihologie socială, sociologie, neurostiinte. Mai ales de la debutul pandemiei de COVID-19, un val uriaş de dezinformare – “infodemia” – a cuprins întreaga lume, generând stări de panică, de nelinişte, de incertitudine. Se fac diverse teste pe grupuri de voluntari şi se studiază mecanismele care pun în mişcare un astfel de fenomen.
De exemplu, un studiu prezintă cum s-a distribuit, către un grup de oameni, un set de informaţii despre un incendiu fictiv. La început, li s-a spus că, în interiorul unei clădiri care a luat foc, s-ar fi aflat un dulap în care erau depozitate găleţi de vopsea şi butelii, acestea scoţând un fum negru, gros. Spre final, noi informaţii spuneau că, potrivit pompierilor, dulapul era gol. Cu toate acestea, opinia grupului a fost clară – 90% au fost convinşi că buteliile şi găleţile cu vopsea au fost cauzele incendiului.
Concluzia specialiştilor care au supravegheat experimentul a fost că mintea se agaţă de o eroare, lansată încă de la începutul întâmplării, chiar dacă datele ulterioare au transmis cu totul altceva. În psihologie, acest mecanism se numeşte “efectul de influență continuă”, care înseamnă că informaţiile iniţiale, chiar dacă au fost contrazise ulterior, continuă să influenţeze raţionamentul.
Un alt factor care face că ştirile false să reziste la corecţie este “repetiţia”. Cu cât o informaţie este mai mult repetată, cu cât devine mai familiară, cu atât câştigă în credibilitate, ceea ce, în termeni de specialitate, se numeşte “efectul de reiterare” sau „efectul de adevăr iluzoriu”.
Alte experimente despre cum sunt receptate ştirile false
Un profesor de psihologie, de la Universitatea din Bristol (Marea Britanie), Stephan Lewandowski, a prezentat, într-un studiu, situaţia în care unor femei însărcinate li s-a spus că afirmaţia potrivit căreia a asculta muzica lui Mozart va creşte IQ-ul copilului încă nenăscut este falsă.
Cu toate acestea, cele mai multe dintre femeile care au participat la experiment nu au acceptat această idee. Mai mult, s-a creat şi aşa numitul “efect de revenire”, în sensul că afirmarea unui fapt care contravine convingerilor personale (în acest caz, că muzica lui Mozart creşte IQ-ul copilului) întăreşte respectivele convingeri.
Într-un alt experiment, s-a pornit de la un mit fals, acela că vaccinul antigripal ar provoca gripă. Unui grup de persoane i s-au oferit pliante de la un centru oficial de prevenire a bolilor contagioase, altui grup i s-au oferit informaţii despre riscurile de a nu se vaccina. Spre deosebire de primul grup, nicio persoană din ce-al doilea grup nu şi-a schimbat opinia.
Psihologii spun că, în raport cu ştirile false, mintea noastră “crede” că a fi înşelat este ceva ce se poate întâmpla doar altora, eventual unor persoane mai puţin educate. În realitate, convingerile noastre tind să se identifice cu cele ale grupurilor cu care avem afinităţi, indiferent de adevăr.
De ce suntem “tentaţi” să credem fake news-urile şi nu adevărul?
Ştirile false intră în categoria bisurilor cognitive, care sunt nişte exagerări în favoarea sau împotriva unei idei, persoane, fapte, erori logice etc. şi, după cum putem observa cu uşurinţă, în viaţa de toate zilele, există o luptă continuă a fiecăruia de a identifica adevărul ascuns, neexprimat, mai ales în condiţiile actuale când “totul este la dispoziţia lumii întregi printr-un simplu click”, după cum spunea un jurnalist celebru, de la cunoscută revistă “Paris Match”.
Se pare că, dincolo de educaţie, de nivelul intelectual, de sistemul de valori sau de contextul cultural, dincolo de avalanşa de informaţii, principalul “vinovat” pentru tendinţa de a crede ştirile false este creierul nostru, care are caracteristica de a simplifica, extrapola, de a se “plia” pe evenimente (fie si false), principalele argumente ştiinţifice, în acest sens, fiind următoarele:
Biasul de confirmare
Creierul ne “recompensează”, sporind producţia de dopamină (un neurotransmiţător, o substanţă care ajută la transmiterea informaţiei de la un neuron la altul), atunci când procesează informaţii care întăresc ceea ce credem că ştim deja. Este aşa numitul bias de confirmare, care înseamnă că, de regulă, luăm în considerare informaţiile/ opiniile care rezonează cu propriile convingeri, ignorându-le sau discreditandu-le pe celelalte.
De pildă, dacă cineva crede că refugiaţii reprezintă o ameninţare la securitatea socială/ personală, respectiva persoană va fi mult mai receptivă la evenimentele grave puse pe seama refugiaţilor (ameninţări, crime etc.) decât la altele, favorabile refugiaţilor.
Cercetătorii de la Universitatea Illinois au conceput un experiment, în cadrul căruia participanţii puteau să câştige bani dacă acceptau să citească în public ceva ce nu corespundea punctului lor de vedere. Majoritatea au refuzat.
Autorul unei cărţi celebre – “Suspicious Minds: Why We Believe Conspiracy Theories” (“Minţi suspicioase: De ce credem în teoriile conspiraţiei”) – Robert Brotherton, psiholog, consideră că, dacă am fi deschişi la toate “dovezile” conflictuale, contradictorii care există, nu am mai şti ce să credem, am fi paralizaţi de indecizie.
Creierul nostru ia decizii rapide
Sunt multe situaţii când creierul nostru ia decizii rapide, nu din cauza presiunii timpului, ci din “lene” sau, pur şi simplu, din dorinţa de a avea dreptate, de a nu apela la un raţionament analitic, ci la intuiţie.
Memoria ne induce în eroare favorizând ştirile false
Memoria noastră nu este perfectă, iar ştirile false “profită” de această slăbiciune pentru a se infiltra. Este “efectul adevărului iluzoriu”. Mai degrabă credem ceva ce ne este familiar, ceva ce este în prezent, decât lucrurile despre care nu ne mai amintim suficiente informaţii.
Ne ferim de pericole inconştient, acceptând fake news-urile
Informaţiile care ne atrag atenţia cel mai mult sunt cele care ne avertizează asupra unui pericol (de exemplu, alimente contaminate, pericole în cartierul în care locuim etc.). Cei care produc ştirile false exploatează această prejudecată cognitivă şi aleg frecvent să răspândească frică, dezgust, surpriză etc.
Simţurile ne înşală
Încă din primii ani de viaţă, simţurile reprezintă principalul mijloc de a cunoaşte lumea din jur. Ştirile false/Fake news-urile proliferează şi pentru că, prin natura noastră, suntem tentaţi să credem că realitatea este întotdeauna aşa cum se vede, cum o percepem individual. De aici şi faptul că, de pildă, în secolul al XXI-lea, mai sunt atâţia oameni care cred că Pământul este plat, că obiectele grele cad mai repede decât cele uşoare etc.
Căutam sensul evenimentelor, ignorând capcana ştirilor false
Se spune adesea că “nimic nu este întâmplător”. Mulţi oameni au această convingere şi atunci fiecare eveniment trebuie să aibă o cauză, pe care am vrea să o cunoaştem. Într-un astfel de context este foarte uşor să apară ştirile false, să se facă diverse corelaţii absurde, să credem că există intenţii ascunse (de regulă negative) în spatele a tot ce ni se întâmplă.
Pe de altă parte, biasul de proporţionalitate ne face să credem că, dacă un eveniment este foarte grav, şi cauza trebuie să fie foarte importantă, Creierul nostru a evoluat pentru a detecta tipare, pentru a găsi semnificaţii, a conecta evenimente care, cel puţin aparent, nu sunt conectate. În mod similar, biasul conjuncţiei ne face să credem că, dacă două evenimente au loc în acelaşi timp, există obligatoriu o legătură între acestea. Tendinţa de a vedea conexiuni acolo unde nu există decât coincidenţe generează, de multe ori, ştirile false.
Nevoia de a aparţine unui grup incurajează ştirile false 
Omul este un “animal social”, iar creierul nostru face orice pentru a proteja apartenenţa la un grup. În vremurile vechi, loialitatea faţă de o colectivitate însemna şi a spune lucruri negative despre rivali. Astăzi, omul are tendinţa de a accepa ştirile false, chiar şi numai pentru a arăta, în felul acesta, loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţine. Un exemplu elocvent îl reprezintă comportamentul membrilor unui partid politic, gata să accepte şi promoveze ideologii, fără preocupare pentru adevăr sau pentru alternative.
Dorinţa de a ne conserva identitatea
Ne identificăm emoţional cu credinţele noastre şi, deşi, probabil, oricine s-a confruntat cu situaţii în care a greşit, mintea noastră funcţionează de aşa manieră încât este foarte greu, uneori imposibil să recunoaştem greşelile, chiar dacă dovezile sunt evidente.
Se supraestimează amploarea propriilor informaţii
Cei care cred cu fermitate în ştirile false sunt convinşi că ştiu destule pentru a avea dreptate. Efectul Dunning-Kruger confirmă această iluzie. Efectul Dunning-Kruger, numit şi “Efectul de supraapreciere”, denumeşte acel mecanism de gândire care provoacă o eroare de autoevaluare în cazul persoanelor care cred că au un nivel de inteligenţă şi de competenţă mult mai ridicat decât cel real.
Chiar şi oamenii de ştiinţă pot să cadă în această capcană. Faptul că deţin multe cunoştinţe dintr-un domeniu îi face uneori să nu se mai îndoiască de sine. Psihologii numesc astfel de manifestări “dogmatism dobândit”.
Cum ne putem proteja de ştirile false?
Creierul răspunde pe căi neuronale/ poteci neuronale cunoscute, pentru a face faţă incertitudinilor noastre. Este un fel de “maşinărie” pentru probabilităţi şi prognoze, nu se opreşte nicio clipă din a lua decizii, din a-şi ajusta ipotezele, este prospectiv şi interpretativ, se bazează pe convingerile şi aşteptările noastre. Când se confruntă cu “întâmplarea”, inventează relaţii cauzale, păstrează doar ipotezele care-i sunt favorabile.
Deşi mecanismele minţii noastre mai degrabă susţin aderenţa la ştirile false, există posibilităţi/ strategii de a lupta cu acest flagel al dezinformării, care a luat amploare în societatea contemporană.
Psihologii recomandă să nu evităm compania celor care au alte opinii decât noi. Expunerea la opinii contrare dezvoltă abilitatea de a recunoaşte limitele propriei capacităţi de cunoaştere şi de a cultiva aptitudinea de a recunoaşte o greşeală. De asemenea, este important la nivel social ca, încă de la vârsta adolescenţei, să se acorde atenţie formării gândirii critice la tineri.
O sursă evidentă a “zvonisticii” este şi numărul de oameni care contribuie la aceasta. Cu cât drumul informaţiei de la sursă la receptor este mai lung, cu atât şansa de a da peste fake news-uri este mai mare. Apoi, pentru că, în mare măsură, ne luăm informaţiile din mass-media, este esential să trecem dincolo de titluri, acestea mizând adesea pe efectul de “senzaţional” – o capcană evidentă.
Sentimentele pe care le experimentăm sunt o altă pârghie prin care se răspândesc ştirile false. Autorii lor caută să şocheze, să producă revoltă, îngrijorare, teamă, să şocheze, de aceea este nevoie de vigilenţă în faţa unor astfel de informaţii, ca şi în cazul feedback-urilor/ comentariilor de la utilizatori. Dacă informaţiile sunt însoţite de fotografii, se poate urmări sursa imaginilor cu ajutorul motoarelor de căutare, pentru a verifica autenticitatea acestora.
Lumea post-adevărului
În 2016, Dicţionarul Oxford a declarat conceptul “post-adevăr” drept “cuvântul anului” şi l-a definit ca “termen care denumeşte împrejurările în care realitatea obiectivă are mai puţină importanţă decât opiniile şi emoţiile personale”, după ce conceptul fusese lansat de scriitorul american Ralph Keyes, în cartea – “The Post-Thruth Era: Dishonesty and Deception în Contemporary life” (Era post-adevăr: Necinstea şi decepţia în viaţa contemporană).
De altfel, dacă suntem atenţi la lumea din jur şi la reflectarea acesteia în mediul digital, vom constata că aproape totul exprimă o exacerbare a emoţiei – populism, mondenităţi, fapt divers, ştiri şi imagini-şoc, opulenţă, sărăcie, catastrofe etc. – efectul fiind pervertirea sistemului de valori al multor oameni.
În acelaşi timp, schemele de gândire, aşa cum au fost definite în ştiinţă, sunt reprezentări mentale ale situaţiilor, evenimentelor, pe care memoria le stochează pe termen lung şi în funcţie de care analizăm şi selectăm informaţiile noi. Când schemele de gândire nu se potrivesc cu realitatea, apar biasurile cognitive, alimentate de convingerile personale şi care, frecvent, sunt disfuncţionale.
Iar marele pericol pare a fi nu atât înlocuirea adevărului cu minciuna, cât indiferenţa publicului în ceea ce priveşte disocierea dintre adevăr şi fake news, mai puternică fiind satisfacţia pe care o aduce descoperirea unei informaţii care corespunde aşteptărilor personale.
În urmă cu peste o jumătate de secol, un ilustru sociolog, Alfred Sauvy, spunea că “bine informaţi, oamenii sunt cetăţeni, fals informaţi, devin subiecte”, situaţie care, în lumea post-adevărului, pare să se amplifice dramatic.
