Ziua copiilor, fie că a fost declarată sărbătoare națională, fie că a rămas o festivitate informală, este sărbătorită anual în majoritatea statelor. Data la care se ține sărbătoarea variază în funcție de țară, zilele de 1 iunie și 20 noiembrie fiind cele mai comune. Ziua copiilor nu reprezintă doar un moment de celebrare a celor mici, ci și un prilej a de atrage atenția asupra problemelor care îi afectează pe copii în diferite părți ale lumii.

Până în secolul trecut, statutul copiilor nu a fost la fel de privilegiat așa cum este în prezent. În Antichitate, perioada copilăriei se termina foarte devreme, iar copiii trebuiau să își dovedească rostul de la vârste foarte fragede. În Grecia Antică, un copil căpăta statut de persoană abia după cinci zile de la naștere, când în urma unei ceremonii acesta începea să fie considerat ca făcând parte din familie. Legea le permitea părinților să își abandoneze copiii, care erau lăsați pe un câmp în apropiere și inevitabil, dacă nu îi înfia cineva, mureau. Străinii puteau adopta copiii abandonați, însă aceștia deveneau sclavi. Fetele erau căsătorite în jurul vârstei de cincisprezece ani, de cele mai multe ori cu soți mult mai în vârstă decât ele.

În Sparta, disciplinarea copiilor era foarte dură. De la vârsta de șapte ani, băieții erau luați din familii și trimiși să locuiască în niște barăci, unde trebuiau să învețe să se apere de animale sălbatice, să vâneze și să fure pentru a se hrăni. În Roma Antică, prizonierii de război deveneau sclavi, astfel că și copiii acestora erau la rândul lor sclavi. Doar copiii romanilor „de bine” aveau dreptul să meargă la școală, unde de la vârsta de 7 ani învățau operațiuni simple de scriere și matematică, iar de pe la vârste de 12-13 ani, studiau geometrie, istorie, literatură și oratorie. Majoritatea profesorilor erau greci sclavi, iar disciplina impusă de aceștia nu era nelipsită de bătăi.

În perioada Evului Mediu, copiii petreceau foarte puțin timp cu părinții lor. Aceștia erau crescuți de doici, iar de la șapte ani erau trimiși la curtea regală. Băieții deveneau paji, iar după ce deprindeau manierele de la curte și stăpâneau meșteșugul armelor, de la vârsta de 21 de ani puteau deveni cavaleri. Copiii care se nășteau în familii înstărite erau căsătoriți, după aranjamente făcute de părinți, de la vârste foarte mici, fetele de la 12 ani, iar băieții de la 14. Cei care se nășteau în familii sărace aveau mai multă libertate de a alege cu cine se vor căsători, însă erau obligați să își ajute părinții la treburi și să își câștige singuri existența.

Până în secolul al XIX-lea, copiii munceau în curte sau pe pământul familiei, însă începând cu revoluția industrială, cererea de mână de muncă i-a adus pe copii la muncile din fabrici și mine. Aici condițiile erau mizere, munca era foarte grea, iar condițiile de siguranță lipseau și se lucra și până la 12 ore pe zi. O lege dată în 1833 încerca să reducă activitatea copiilor în munca din fabrici. Astfel, copiilor sub nouă ani li se interzicea munca în fabricile de textile, cei care aveau până în 13 ani nu mai aveau voie să muncească mai mult de 48 de ore pe săptămână, cei care aveau până în 18 ani nu mai puteau munci mai mult de 69 de ore pe săptămână și nici un minor nu avea voie să muncească pe ture de noapte.

Condițiile din mină erau mult mai crude și era normal să vezi copii de cinci ani coborând în subterană. O lege dată în 1842 înterzicea copiilor mai mici de 10 ani, precum și tuturor femeilor să lucreze în mină. De asemenea, meseria de coșar era practicată în special de băieți foarte tineri, care trebuiau să coboare pe hornurile coșurilor de fum și să le curețe. Practica a fost interzisă prin lege în 1875.

În astfel de condiții, mortalitatea infantilă era foarte ridicată. Începând cu secolul al XX-lea, nivelul de trai al copiilor a crescut: unele boli care afectau copiii dispar odată cu realizarea de noi descoperiri în medicină, sistemul de învățământ se extinde și apar mai multe școli unde pot învăța nu doar copii care provin din familii bogate, dar și cei nevoiași.

Despre secolul al XX-lea s-a mai spus că este și „secolul copilului”. Și pe bună dreptate, deoarece în secolul trecut atenția organizațiilor internaționale începe să se îndrepte asupra problemelor care predomină în fiecare regiune de pe glob și care se răsfrâng asupra copiilor. O serie de acorduri și documente au fost semnate prin care se urmărea asigurarea protecției și bunăstării copiilor.

Ziua Copiilor își are originile în Turcia anului 1920, când primul președinte turc, Mustafa Kemal Atatürk, declară ziua de 23 aprilie nu doar zi națională, dar și ziua copiilor. Se pare că președintele iubea foarte mult copiii și îi vedea ca pe „motorul viitorului”.

În 1924, Liga Națiunilor aprobă Declarația de la Geneva privind Drepturile Copilului, în care se specifică respectarea și protejarea drepturilor celor mici. Asigurarea unor mijloace de dezvoltare normală a copiilor, atât materială cât și spirituală, protejarea acestora înainte de toate, apărarea de orice formă de exploatare sunt doar câteva dintre prevederile Declarației.

Un an mai târziu, în cadrul primei Conferinte Internaționale a Bunăstării Copiilor, ținută tot la Geneva, ziua de 1 iunie este declarată Ziua Internațională a Copiilor. În aceeași zi, pe continentul american, în San Francisco, consulul general chinez aduce copii orfani la Festivalul Bărcii Dragonului.

În 1959, pe 20 noiembrie, Adunarea Generală a Națiunilor Unite adoptă Declarația Drepturilor Copilului, prin care se asigură protejarea copiilor de condițiile de muncă inumane și respectarea unor drepturi ale acestora. Documentul avea însă un rol mai dregabă orientativ pentru țările membre. De atunci, numeroase țări sărbătoresc la această dată ziua copiilor. Tot pe 20 noiembrie, în 1989, a fost adoptată Convenția asupra Drepturilor Copiilor, o versiune mai extinsă asupra drepturilor copiilor. Doi ani mai târziu, Convenția a devenit lege internațională.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ