Memoria, pe bună dreptate, ne fascinează. Dacă ar fi să ne facem o idee despre capacitatea de “stocare” a memoriei umane şi ne-am imagina că funcţionează ca un aparat video, acesta ar putea conţine trei milioane de ore de program TV sau ar fi ca şi cum am lăsa televizorul să funcţioneze permanent peste 300 de ani. Memoria este identitatea noastră, este o componentă esenţială a inteligenţei noastre.

Este “istoria” noastră, personală, este cea care dă sens şi coerenţă existenţei noastre. Fiecare dintre noi suntem ceea ce ne amintim, ceea ce nu vrem sau nu putem să uităm. Memoria este un mecanism prodigios, de o complexitate incredibilă, ale cărei resorturi, atuuri, secrete nu au fost descifrate pe deplin de către oamenii de ştiinţă.

Mai mult, cele mai recente cercetări în domeniu par a răsturna vechile certitudini, susţinând că memoria nu există, există însă mai multe memorii specifice, fiecare cu rolul său, de neînlocuit. De asemenea, pentru prima dată, recent, cercetătorii au putut urmări, cu exactitate, formarea unei amintiri, la nivel celular. Alte întrebări însă – Unde sunt stocate amintirile? Ce circuite urmează/împrumută pentru a ieşi la suprafaţă în orice moment? – nu şi-au găsit încă decât răspunsuri parţiale.

Ce este memoria?

Memoria noastră este foarte eficace, are nevoie doar de câteva secunde pentru a înregistra un eveniment personal, cu data, locul, persoanele prezente etc. Nu există proces de cunoaştere, nici inteligenţă, fără memorie. Graţie memoriei, amintirile ne ghidează percepţiile prezentului, ne ajută să anticipăm şi să ne adaptăm. Pe de altă parte, memoria nu trebuie înţeleasă ca o înregistrare pasivă a unor experienţe trăite. Sistemul nostru neuronal face ca o amintire să fie însoţită de un anumit sentiment, de imagini mentale care reflectă interpretarea noastră asupra evenimentului trăit, la care se adaugă diverse percepţii – culoare, gust, miros. Altfel spus, memoria păstrează nu numai amintirea evenimentelor, scopul lor, dar şi sentimente asociate, reflex al felului nostru de a gândi.

Dar… ce este memoria? Specialiştii în neurostiinte, la momentul actual, insistă asupra faptului că nu există încă o teorie coerentă asupra memoriei, dar se explorează în toate direcţiile – rolul genelor, al reţelelor neuronale, sinapselor, neurotransmiţătorilor (mesagerii chimici ai creierului).

Există o memorie implicită sau procedurală, care face posibilă învăţarea şi reţinerea mişcărilor, a gesturilor repetabile, a obiceiurilor, şi memoria explicită, legată de reprezentarea evenimentelor, care conduce la conştiinţa de sine. Studiile moderne de neuropsihologie şi tehnicile de imagistică (permiţând observarea creierului în activitate) contrazic vechile teorii despre memorie, susţinând că există mai multe tipuri de memorie (nu una singură), felul in care interactionează aceste tipuri fiind definitoriu pentru fiecare persoană in parte: memoria de scurtă durată (adică memoria de lucru) şi memoria de lungă durată.

Cum se formează amintirile? Etapele memorării

Amintirile, ne spun specialiştii, se formează la nivelul hipocampului, o componentă majoră a creierului, situată sub cortexul cerebral (substanţa/materia cenuşie), la marginea acestuia, dar felul în care influenţează acest organ memoria este încă intens dezbătut.

Cei mai mulţi cercetători sunt de acord asupra faptului că hipocampul primeşte toate informaţiile percepute de cele cinci simţuri – văz, auz, miros, gust, simţ tactil şi are funcţia de a trece informaţia din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată, precum şi în orientarea în spaţiu. Este ca un fel de memorie centrală a unui calculator. Informaţia se propagă prin intermediul celulelor nervoase – neuronii – legaţi între ei prin minuscule puncte de contact, numite sinapse.

Fiecare neuron stabileşte în jur de o mie de conexiuni cu ceilalţi neuroni, adică, în total, circa 100 000 de miliarde de conexiuni. Neuronii se combină de aşa manieră încât fiecare contribuie la înmagazinarea mai multor amintiri, acest fapt având ca efect creşterea exponenţială a puterii de memorare a creierului. Trecerea informaţiei de la un neuron la altul, precum curentul într-un circuit electric, este posibilă graţie neurotransmiţătorilor, substanţe chimice specializate. Când informaţia ajunge la hipocamp, aceasta este “triată” şi trimisă la acea parte a creierului care îi poate da sens (informaţiile vizuale sunt trimise la lobul occipital, cele auditive, legate de limbaj, la lobul temporal, cele legate de mişcare şi de reflexe, la lobul frontal etc.).

Există trei etape ale memorării:

• Codarea informaţiei este prima etapă, necesară şi obligatorie, adică informaţia este trimisă de hipocamp către lobii din creier specializaţi, construindu-se o “urmă/dâră mnezică” (un circuit nervos al memorării). Memoria de scurtă durată (numită şi memorie imediată sau memorie de lucru) păstrează unele informaţii pentru scurtă vreme, după care timpul le şterge, ca fiind inutile, iar pe altele le trece în memoria de lungă durată. Codajul este, aşadar, esenţial pentru formarea amintirilor. Cu cât codajul este mai precis, cu atât circuitul mnezic (circuitul memoriei) este mai profund şi deci informaţia mai bine reţinută. De exemplu, dacă reţinem precis numele unei persoane, chipul său, localitatea în care domiciliază, o parte din numărul de telefon, pe care îl asociem cu ceva foarte bine fixat în memorie (cum ar fi data de naştere a unei rude apropiate, dată pe care o avem memorată demult, fără ezitări), toate acestea înseamnă că am codat informaţia suficient de precis ca să o putem regăsi în memorie. Este un act de memorare voluntară.

• Stocajul informaţiei nu se face într-un “loc” din creier, ci este asigurat de circuitele dintre neuroni, susţinute de noi sinapse (legături). A-ţi aminti, să zicem, zilele de vacanţă de anul trecut, a recunoaşte autorul unei cărţi, a şti să conduci maşina, să faci calcule aritmetice etc., fiecare dintre aceste sarcini corespund unor memorii diferite. Există, aşa cum am precizat la punctul anterior, un stocaj pe termen scurt (memoria de scurtă durată), constituit din informaţii inregistrate recent, voluntar sau involuntar. Memoria de scurtă durată are o capacitate limitată, se goleşte repede, pentru a lăsa loc altor informaţii. De exemplu, datorită memoriei de scurtă durată, seara încă avem proaspete în minte amintirile legate de faptele petrecute dimineaţa, dar, treptat, acestea se vor estompa şi vor fi uitate, înlocuite de altele. Dacă vrem să păstrăm ceva din memoria de scurtă durată, evenimentele respective trebuie trecute în memoria de lungă durată, printr-o codare şi organizare riguroasă, care să facă posibilă actualizarea lor, atunci când vrem sau avem nevoie. Memoria de lungă durată are o componentă episodică (ME – memorie episodică) înglobând informaţiile noastre autobiografice, adică ceea ce înseamnă viaţa noastră, afectiv şi emoţional, o componentă semantică (MS) – cea care cuprinde cunoştinţele generale despre lume, limbajul, conceptele, toate învăţăturile adunate de-a lungul vieţii., şi o memorie procedurală (MP), care ne permite îndeplinirea sarcinilor repetitive (mentale sau fizice).

• Amintirea informaţiilor – Este evident că ar fi inutil să învăţăm şi să memorăm ceva, dacă nu ne-am aminti, la un moment dat, aceste lucruri. De aceea, memorarea trebuie făcută corect, cu un codaj voluntar, elaborat (desi memorăm si involuntar, in multe situatii), şi cu o bună organizare a informaţiei înregistrate. Ca să înveţi un curs, să spunem, nu este de ajuns să îl citeşti o dată, trebuie triată informaţia, analizată, reprezentată mental, repetată etc., pentru a crea urme mnezice în creier.

Unde sunt “stocate” amintirile?

Unde sunt “stocate” amintirile? Nu există, fizic, un anume loc din creier în care să fie “depozitate” amintirile, loc care să se mărească pe măsură ce acumulăm informaţie. Se cunosc astăzi circuitele anatomice ale memoriei, dar nimeni nu poate spune exact cum o amintire se imprimă în creier. Totuşi, memorarea lasă nişte urme, numite “urme mnezice” (mnezic = de memorie, ale memoriei), care se concretizează prin legături (sinapse) noi între anumiţi neuroni, printr-un nou circuit şi prin modificarea stucturii biochimice a acestora. Este ca şi cum creierul nostru, fără memorie, ar fi, să zicem, ca o pădure virgină, imposibil de străbătut.

Când o informaţie pătrunde în mintea noastră, de exemplu un număr de telefon al unei alte persoane, noi conexiuni se creează în creier, între reprezentarea persoanei respective şi combinaţia de cifre. Dacă am reţinut chipul persoanei, numele, oraşul în care locuieşte şi ştiu că numărul începe cu 02173, toate acestea deschid mai multe drumuri în “pădure”, pentru a junge la scop – reconstituirea numărului de telefon. Trebuie, de asemenea, ca “drumul” să fie “întreţinut”, dacă vrem să nu se închidă, adică amintirea trebuie actualizată/repetată, pentru a nu fi uitată. Ori de câte ori ne amintim ceva, nu aducem în prezent aceeaşi imagine, ca şi cum am deschide o carte, la o anumită pagină. De fiecare dată se produce o reconstrucţie a amintirii.

Strategii de stimulare a memoriei

Memoria noastră de lungă durată este, practic, nelimitată. Dar valorificarea optimă a acesteia presupune o anume organizare, pentru a accesa uşor “banca” noastră de date.

Nenumărate studii de caz, dar şi experienţele noastre individuale arată că memorarea este mai puternică dacă este însoţită de o emoţie profundă. Pe de altă parte, uităm repede ceea ce ne este indiferent sau reţinem cu greutate informaţiile care intervin în condiţii de stres, de oboseală, de anxietate, depresie etc. Factori perturbatori în memorare sunt şi gândurile obsesive, suferinţa, alcoolul, drogurile, somnul insuficient, fără a aborda aici cazurile patologice (amneziile profunde, boala Alzheimer, considerată a fi “boala secolului”, situaţie în care urmele mnezice sunt grav alterate).

În condiţii normale, însă, uitarea este firească, aşa cum există şi diverse aspecte care pot stimula memoria. Iată câteva recomandări, generale, ale specialiştilor, recomandări care ne pot asigura o funcţionare optimă a memoriei, dincolo de nenumăratele strategii care, ele însele, trebuie studiate şi selectate în funcţie de personalitatea fiecăruia:

• un regim alimentar fără prea multe calorii, dar bogat în acizi graşi, Omega 6 şi Omega 3, vitaminele B1 şi B3, fier, aşa cum arată un recent studiu făcut de cercetătorii germani, cu precizarea că numai materia cenuşie consumă 20% din energia furnizată de alimente în organism;
• supravegherea tensiunii, deoarece acum se ştie, fără dubiu, că hipertensiunea distruge circuitele neuronale, esenţiale în funcţionarea memoriei;
• organizarea, clasificarea, codarea după repere proprii a informatiei, stabilirea unor conexiuni cu ceea ce memoria noastră a achiziţionat deja, pentru a crea cât mai multe “urme mnezice” (ale memoriei);
• identificarea unor strategii naturale de memorare, apropiate de personalitatea fiecăruia, adică unele care mizează pe văz (pentru persoanele care au memoria vizuală mai dezvoltată), altele pe auz (pentru “auditivi”) etc.;
• crearea unor imagini mentale/vizuale asociate informatiei – de exemplu, pentru a evita situaţia banală, în care aţi uitat unde aţi pus cheile (ceea ce se poate intâmpla oricui), obişnuiţi-vă să vă priviţi mâna ori de câte ori faceţi gestul de a pune cheile undeva; sau, în împrejurarea în care trebuie învăţati un curs/o lecţie, nu este suficient cititul şi repetatul textului, este necesară şi o reprezentare mentală a conţinutului – un eveniment istoric, un personaj, noţiuni de matematică, fizică etc., pe toate să încercăm să ni le reprezentăm într-o manieră personală, sub formă de imagini.
• informaţiile se asimilează mai bine seara decât dimineaţa si se consolidează in timpul somnului, chiar dacă avem impresia că suntem deconectati total de activitatea respectivă;
• ascultarea muzicii preferate contribuie la stimularea memoriei autobiografice sau episodice (ME), menţine spiritul viu şi creativ;
• lectura (a orice tip de text), asociată învăţatului pe de rost al unor versuri, citate, formule etc. contribuie la dinamica memoriei;
• jocurile, inclusiv cele pe calculator, ajută la amplificarea capacităţii de a face conexiuni vizuale, auditive, precum şi la menţinerea concentrării, toate esenţiale în memorare;

• sportul, exerciţiile fizice de orice fel, dincolo de faptul că ajută la o mai bună oxigenare (si, deci, funcţionare) a creierului, creează un anume automatism în sincronizarea unor resurse interioare, cand facem apel la memorie, precum şi în simultaneitatea unor activităţi, ca atunci când cobori nişte scări, dar poţi si să vorbeşti în acelaşi timp şi să înregistrezi ceea ce se întâmplă în jur.

Aşadar, memoria noastră este identitatea noastră, tot ce facem este să ţinem în echilibru amintirile noastre şi ceea ce suntem sau vrem să devenim. Cercetările din ultimii ani au arătat că aceleaşi zone din creier, responsabile de funcţionarea memoriei, se “ocupă” şi de proiectarea viitorului.

Există oameni, puţini, cazuri patologice, care nu uită nimic (au memorie absolută) şi sunt alţii fără memorie. Între aceste extreme, important este să conştientizăm că memoria ne individualizează, ne conferă personalitate, ne racordează la lumea din interiorul şi din exteriorul nostru, ne ghidează inteligenta, destinul. Trebuie doar să învăţăm mereu să o descoperim, să o stimulăm, să o valorificăm, chiar dacă mecanismele ei, în mare parte, au rămas un mister şi pentru oamenii de ştiinţă.

Dacă fizica cuantică pune tot mai mult sub semnul întrebării noţiunea de timp, implicit ceea ce noi, oamenii, numim trecut (amintire), prezent şi viitor, numindu-le iluzii, realitatea conturându-se din felul în care creierul nostru asamblează interacţiunile dintre obiecte pe tranşe de spaţiu, în simultaneitate, probabil că şi memoria noastră, noţiune la fel de abstractă ca şi timpul, posedă calităţi mai subtile decât cele care s-au lăsat descoperite până acum. Poate totul este stocat într-o memorie universală, corespunzătoare timpului etern, din care creierul fiecăruia alege ceea ce îi aparţine, îşi alege destinul! Science fiction sau realitate? Memoria, inteligenţa noastră par a ne spune că drumul rămas de străbătut până la adevărul intreg nu mai este atât de lung.