Secretul fericirii, în pofida unei anumite banalizări a acestei formulări, supralicitată de către trainerii şi speakerii motivaţionali, mulţi cultivând un limbaj stereotip, sec şi mimetic, este şi va rămâne sensul eternei căutări a fiinţei umane, cea mai profundă şi cea mai dramatică, fie că este recunoscută sau nu, conştientizată sau ţinută sub obroc, undeva în adâncurile subconştientului.

Este o evidenţă că, dacă oamenii sunt întrebaţi ce îşi doresc cel mai mult în viaţă, majoritatea vor spune: “Vreau să fiu fericit!”. Fericirea, un cuvânt mare, un sentiment la care aspirăm toţi, care poate să fie efemer sau de lungă durată, despre care nu ştim prea bine unde se ascunde, dacă ţine de lucrurile mărunte sau de cele fundamentale pentru existenţa noastră.

Nenumărate studii s-au făcut, în epoca modernă, de către psihologi şi de către specialiştii în neurostiinte, pentru a găsi răspunsuri convingătoare pentru resorturile noastre interioare şi la întrebarea “Ce îi face pe oameni fericiţi?” şi cum poate fi definită fericirea într-un mod cât mai cuprinzător şi adecvat realităţii şi condiţiei umane în general.

Un studiu care a durat 80 de ani, despre secretul fericirii

Robert Waldinger

Cel mai lung studiu despre secretul fericirii a durat 80 de ani, cât o viaţă, şi a fost făcut de specialişti de la Harvard University. Aceştia au urmărit, analizat şi interpretat viaţa a 268 de persoane, pe baza diverselor informaţii culese despre evenimentele din viaţa lor, a datelor despre sănătatea lor fizică şi psihică, începând cu perioada Marii crize economice din 1938, când unii erau studenţi, iar alţii, băieţi de cartier, cei mai săraci, din Boston. Dintre cele 268 de persoane, unii au devenit medici, alţii avocaţi, ziarişti, muncitori etc., alţii au căzut pradă alcoolismului, alţii au urcat treaptă cu treaptă ierarhia socială, alţii au coborât-o.

Printre cei care s-au oferit voluntar să participe la acest impresionant studiu s-au aflat, de exemplu, şi fostul preşedinte al SUA, John F. Kennedy, precum şi un foarte cunoscut ziarist, redactor al Washinton Post, între 1965 şi 1991, Ben Bradlee. În prezent, dintre cele 268 de persoane, doar 19 mai sunt în viaţă, dar în program, în echipa de voluntari, au fost incluşi, pe parcurs, şi descendenţi ai celor dintâi, în jur de 1200 de persoane în total. În desfăşurarea studiului au fost luaţi în considerare foarte mulţi factori – reuşite şi eşecuri, sănătate, întâmplări cu semnificaţie, profesie, loc de muncă, viaţa de familie etc. – totul cuprins într-un bilanţ cu zeci de mii de pagini.

Secretul fericirii, Ce îi face pe oameni fericiţi

Coordonatorul studiului, Robert Waldinger, profesor de psihiatrie, a declarat că şi pentru specialişti concluziile au fost surprinzătoare, în sensul că secretul fericirii nu s-ar afla în profesie, bogăţie, celebritate, ci, potrivit analizei lor, în relaţiile de dragoste şi în cele de prietenie. Cei care au trăit o iubire sinceră, autentică, împlinită, precum şi cei care au avut prieteni adevăraţi, altruişti, generoşi, de încredere, au trecut cu bine de tot felul de încercări ale vieţii, au surmontat inclusiv durerea fizică, pricinuită de diverse boli sau accidente, în timp ce cei care au fost nefericiţi în dragoste sau au avut “prieteni” falşi, de conjunctură, au devenit mult mai sensibili la emoţii, interiorizaţi, frustraţi, chiar depresivi, alcoolici sau au eşuat în diverse alte vicii şi boli incurabile.

De asemenea, studiul a relevat faptul că un rol esenţial în felul în care se consolidează personalitatea şi viaţa unui adult îl are perioada copilăriei. Aceia care s-au bucurat de o copilărie frumoasă, de dragostea, prezenţa şi atenţia familiei, au avut mai multe şanse de a-şi construi un destin fericit şi echilibrat.

O altă lecţie pe care ar trebui să o învăţăm, spune Robert Waldinger, este aceea că nu este important numărul prietenilor, ci calitatea acestora. O disciplină relativ nouă, cea a neurostiintelor sociale, a relevat, pe baza unor analize RMN, că orice interacţiune cu cei din jurul nostru are impact asupra sistemului nostru neuronal, devenim, în timp, puternici şi fericiţi sau, dimpotrivă, depresivi, vulnerabili, anxioşi, şi în funcţie de rezonanţa cu cei din jur şi în raport cu nivelul inteligenţei noastre relaţionale.

Pe lângă acestea, un alt aspect definitoriu pentru secretul fericirii, spune acest cel mai lung studiu care isi propune să răspundă la intrebarea “Ce ii face pe oameni fericiţi?”, este felul în care un om se situează în raport cu “a avea” şi “a fi”.

Citește și:  Neuroplasticitatea creierului uman – O descoperire ştiinţifică miraculoasă!

Secretul fericirii – plăcerea de a avea şi bucuria de a fi

Secretul fericirii

Dorinţa de a fi fericit este consubstanţială naturii umane. Dificilă este însă tentativa de a defini sentimentul fericirii. Probabil că s-ar putea identifica tot atâtea ipostaze ale fericirii câţi oameni există. Studiul coordonat de Robert Waldinger, dar şi nenumărate altele, au evidenţiat că răspunsurile referitoare la secretul fericirii se polarizează în jurul a două atitudini: plăcerea de a avea şi bucuria/pasiunea de a fi. A avea şi a fi par a fi nucleele a două moduri de existenţă, care influenţează semnificativ personalitatea umană, caracterul, implicit mentalitatea unei epoci.

Cu cât lumea a devenit mai sofisticată, cu atât fericirea, pentru mulţi, se asociază cu plăcerea de a avea obiecte, bunuri, de a poseda tot mai mult, de a avea autoritate, putere, rang. Şi nu este vorba doar de baza piramidei nevoilor, a lui Maslow, de a avea ceea ce îţi este necesar pentru a trăi şi a te bucura de viaţă, ci de exacerbarea acestei dorinţe şi cantonarea în a avea cât mai mult, intrând în competiţie acerbă cu cei care au şi mai mult, sub deviza că “dacă nu ai nimic, eşti un nimic”.

Într-o societate de consum, cum este cea actuală, fericirea înseamnă adesea a face din achiziţiile de tot felul simboluri ale unui statut social. Iar a avea, a poseda stimulează, inevitabil, dorinţa de autoritate. În general, persoanele de tip “a avea” sunt timorate, caută cu disperare securitatea personală, deşi, în realitate, trăiesc într-o insecuritate continuă, indiferent de circumstanţe. Se bazează exclusiv pe ceea ce au – bani, prestigiu, un eu exacerbat şi egoist, adică aspecte care ţin de exterioritate – iar dacă pierd ceea ce posedă, sentimentul este că au pierdut totul – avere, poziţie socială, prieteni, pe ei înşişi.

Erich Fromm, despre fericire

Când ponderea, în viaţa unui om, o are verbul “a fi”, “a avea” fiind doar o componentă firească, dar nu primordială, personalitatea dobândeşte alte valenţe. Oamenii centraţi pe “a fi” se recunosc prin îndrăzneală, curaj, onestitate, profunzime a gândirii, cultivare a valorilor autentice, deschiderea spre nou, spre progres, în sensul veritabil al termenului.

“A fi” crede în puterea raţiunii, a iubirii, a generozităţii, a creativităţii, iar insecuritatea, posibilă uneori, nu vine din exterior, ci din propria interioritate, şi acolo găseşte şi resursele pentru a fi anihilată. Fericirea prin “a fi”, spun antropologii, psihologii, sociologii, este o stare de plenitudine durabilă, de echilibru între spirit şi fizic,

De la antici la moderni, fericirea, concept fundamental pentru fiinţa umană, a fost definită în diverse feluri – de la cultul plăcerii, al hedoniştilor antici, la beatitudinea lui Spinoza sau idealismul lui Kant, de la fericirea ca “stare de satisfacţie totală” (Montaigne, Diderot), la fericirea ca imposibilitate (Schopenhauer) etc.

Cercetări actuale evidenţiază că predispoziţia spre fericire/nefericire este, într-o oarecare măsură, condiţionată genetic, alţii susţin că starea de neîmplinire/împlinire deplină este rezultatul exclusiv al experienţei, aşa cum alţi specialişti au făcut statistici din care rezultă că şi etnia este responsabilă de capacitatea de a fi sau nu fericit. Realitatea ne arată că există oameni fericiţi, există populaţii/popoare fericite, dar secretul fericirii pare să rămână un demers preponderent subiectiv.

Erich Fromm

Până la urmă, depinde de fiecare om cum îşi defineşte conceptul de fericire, iar secretul fericirii este o chestiune, de asemenea, strict individuală, condiţionată de educaţie, de dimensiunea spirituală, de capacitatea afectivă, de contextul social, de gândire. Erich Fromm, un foarte cunoscut psihanalist şi filosof german, într-o carte intitulată “A avea sau a fi”, remarcă faptul că omul, în mod obişnuit, nu îşi pune problema acestor moduri de existenţă, sub imperiul posesiunii sau al valorilor autentice, dar că, prin faptele, atitudinile, acţiunile fiecăruia, implicit se face o alegere, iar dacă omul nu va deveni conştient că singura valoare salvatoare este “a fi”, umanitatea va trece printr-o criză morală, spirituală, fără precedent.

Fericirea nu este o himeră, nu este “fructul interzis”, nu este o iluzie după care să alergi cu obstinaţie, îmbrăcând-o în clişee şi comportamente stereotipe. Fericirea este cea mai firească stare, dacă ştim să-i dăm viaţa, să o aprindem la focul interiorităţii noastre, şi nu la pâlpâirile efemere ale unei realităţi adeseori anarhice, autarhice şi cameleonice. Secretul fericirii este încriptat în esenţa fiinţei noastre, pe care trebuie doar să o descoperim, să o eliberăm şi să nu o pervertim în ceva ce îi este străin.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.