Sfântul Andrei, Anul Nou Dacic şi una dintre cele mai frumoase legende româneşti

Sfântul Andrei sau “Sânt Andrei”/ “Andrei de iarnă”, celebrat la data de 30 noiembrie, este una dintre cele mai importante sărbători creştine, pentru români având o semnificaţie deosebită, pentru că Apostolul Andrei, “cel dintâi chemat”, primul care l-a urmat pe Iisus Hristos, este considerat fondatorul creştinismului în spaţiul nord dunărean. În 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a declarat pe Sfântul Andrei “Ocrotitorul României”.

Sfântul Andrei este patronul spiritual şi al altor 11 state şi regiuni: Grecia, Scoţia (care are şi pe drapel Crucea Sfântului Andrei), Cipru, Rusia, Polonia, Ucraina, Georgia, Tenerife, Malta, Barbados, Sicilia.

Născut într-o familie de pescari, din Bethsaida, în nordul Israelului, frate al Apostolului Petru, Sfântul Andrei şi-a început misiunea de creştinare a neamurilor în jurul anilor 49 – 50 d.Hr., după Înălţarea lui Iisus Hristos la cer. În timp ce Apostolul Petru a ajuns în Palestina, apoi la Roma, Apostolul Ioan a mers în Asia, Apostolul Toma, în Imperiul Part (al treilea Imperiu Persan, din sud-estul Mării Caspice), Apostolul Andrei a străbătut Asia Mică, a mers în Peninsula Balcanică, ajungând apoi în Sciţia Mică (Scythia Minor), adică Dobrogea de astăzi, pentru a propovădui învăţătura creştină la nord de Dunăre.

Sfântul Andrei – pe drumurile din Scythia Minor

Dovadă a trecerii Apostolului Andrei prin regiunile din nordul Dunării (Dobrogea, mai ales), locuite de geto-daci, stau nu numai relatările textelor sacre, ci şi nenumăratele nume de locuri, foarte cunoscute fiind, de exemplu, Peştera Sfântului Andrei (în judeţul Constanţa, în apropierea localităţii Ion Corvin), cel mai vechi lăcaş de cult creştin din România, unde Apostolul Andrei s-ar fi adăpostit nu cu multă vreme înainte de a fi martirizat, în anul 60, în vremea împăratului Nero, de către soldaţii romani, în oraşul Patras, din Grecia, Pârâul Sfântului Andrei, în care ar fi fost botezaţi primii creştini ortodocşi de aici, după cum spun tradiţiile.

Chiar şi în zone mai îndepărtate de Dobrogea, cum ar fi Biserica Mănăstirii Nămăiești, din judeţul Argeş, există urme ale trecerii Sfântului Andrei – o icoană făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, despre care se spune că ar fi fost pictată chiar de Evanghelistul Luca şi lăsată de Sfântul Andrei în peştera în care a fost descoperită şi peste care s-a construit biserica.

O legendă a locului povesteşte că, în drumurile sale, Apostolul Andrei ar fi intrat în această peşteră căutându-i pe unii dintre preoţii lui Zalmoxis, pe care voia să-i creştineze. Dar pentru că nu era nimeni acolo, acesta ar fi exclamat „Nemo est!” (“Nimeni nu este!”), de aici derivând numele lăcaşului (Nămăiesti).

După anul 297, în Scythia Minor, care se întindea între malul drept al Dunării de Jos şi Tomis, se aflau şi cei mai mulţi creştini care emigraseră din Imperiul Roman, pentru a scăpa de persecuţiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Sfântul Andrei şi Anul Nou Dacic

Nu întâmplător, la noi, la români, în limbajul popular, luna decembrie se numeşte “Undrea” (în Muntenia şi Transilvania), cu variantele “Andrea” şi mai rar “Îndrea” (în Oltenia, Banat şi Moldova).

Deşi etimologia acestei denumiri populare este incertă, cei mai mulţi etnologi şi lingvişti o explică punând-o în relaţie cu numele Sfântului Andrei (Andreiu/ “Andrea, cap de iarnă”). Cum s-a întâmplat şi cu alte sărbători creştine, şi Ziua Sfântului Andrei s-a suprapus peste alte ceremonii (precreştine), în acest caz, peste Anul Nou Dacic. Este explicaţia şi pentru faptul că, în folclor, şi astăzi, Sărbătoarea de Sânt Andrei este numită şi “Ziua Lupului”.

Dacă zeitatea principală a dacilor era Zalmoxis, animalul protector, neînfricat, nesupus, simbol al inteligenţei şi al dreptăţii, salvator în momentele de cumpănă, despre care se credea că a fost, de fapt, unul dintre preoţii zeului dacic, era Marele Lup Alb.

De altfel, chiar numele dacilor – “daoi” (“lupi”, “cei care sunt asemenea lupilor”) – pare a avea legătură cu acest animal totemic. Mircea Eliade, în cartea “De la Zalmoxis la Genghis-Han”, pornind de la informaţia lăsată de istoricul antic grec Strabon, explica termenul “daoi” ca provenind din numele frigian al lupului (daos), având ca rădăcină indo-europeanul “dhau” (“a strânge”, “a sugruma”).

Victor Kernbach, în “Dicţionar de mitologie generală”, sublinia că “stindardul de luptă al dacilor (un cap de lup cu trupul redus la maximum) era emblematic pentru acest popor războinic şi neînfricat”.

În memoria colectivă, această perioadă a anului a rămas asociată, aşadar, cu vechile credinţe şi ritualuri care marcau Anul Nou Dacic, perioada de răgaz de peste an, când oamenii se pregăteau pentru un nou ciclu al muncilor agricole, peste care s-a suprapus Sărbătoarea Sfântului Andrei.

Legenda Lupui Alb – una dintre cele mai frumoase din mitologia românească

Din timpuri imemoriale s-a păstrat, până astăzi, una dintre cele mai frumoase legende – Legenda Lupului Alb – în care s-au sublimat credinţele dacilor şi cele ale creştinismului timpuriu.

În vremea aceea, se spune, când Sfântul Andrei a ajuns în Sciţia, cel care l-a ocrotit şi l-a călăuzit a fost căpetenia lupilor, “Marele Lup Alb”, simbol al libertăţii, curajului şi demnităţii. Acest Lup Alb, spune legenda, a fost unul dintre preoţii lui Zalmoxis, a cărui misiune era de a cutreiera Dacia, de a-i asigura pe oameni că zeul lor îi veghează şi îi ajută la nevoie. De el ascultau nu numai oamenii, ci şi animalele pădurii, mai ales lupii, care nu aveau un conducător.

Zalmoxis a decis, la un moment dat, ca preotul său să-l slujească într-un alt fel şi l-a transformat într-un lup mare, alb, neînfricat şi respectat, care, atunci când era nevoie, venea în ajutorul fraţilor lui, dacii (“daoii”). Marele Lup Alb era totodată şi judecător al laşilor şi trădătorilor.

Când romanii au ajuns la nord de Dunăre, ar fi încercat să-i cucerească pe daci şi sădind neîncrederea faţă de zeul lor, Zalmoxis. Astfel, s-au ivit unii trădători care, în speranţa că, dacă vor aduce romanilor trupul Marelui Lup Alb, vor scăpa cu viaţă, au început să omoare toţi lupii care le ieşeau în cale.

Se mai spune că şi atunci când armata romană a asediat cetatea Sarmizegetusa, lupii ar fi fost alături de daci, dar, din pricina trădătorilor, s-au retras pentru totdeauna în munţi şi nu s-au mai întors pentru a le fi de ajutor “fraţilor” lor, “daoii”.

Tradiţii şi superstiţii de Sfântul Andrei

Marele Lup Alb a fost cel care l-a călăuzit pe Apostolul Andrei pe drumurile Daciei, acesta din urmă devenind astfel nu numai propovăduitorul noii religii, ci şi protectorul lupilor. Din acest context istoric şi mitic s-au născut şi o serie de tradiţii care spun că Noaptea Sfântului Andrei este cea în care lupii au grai omenesc, că, în această noapte, oamenii nu trebuie să-i deranjeze pe lupi şi să stea departe de ei, altfel, cel care va fi muşcat de lup se va transforma în vârcolac – reminiscenţă a vremurilor în care oamenii le-au trădat pe curajoasele animale.

Tot ca ecou al vremurilor începuturilor, toată “tulburarea” din noaptea de Sânt Andrei (“Cap de iarnă”) este semnul că, la scară universală, se pregăteşte un nou început – lumina se luptă cu întunericul, haosul (frigul, viscolul, ceaţa) cu ordinea, deopotrivă în natură ca şi în sufletul omului. Un timp magic, oracular, propice pentru dezlegarea secretelor.

Pentru a ţine în cumpănă Binele şi Răul, în lumea traditională românească, se obişnuia ca femeile să întoarcă vasele, seara, cu faţa în jos, să toarne în mâncarea animalelor agheasamă sau să pună un fir de busuioc, să-i trimită pe copii să pună la răscruce de drumuri hrană (făină) pentru lupi. Şi despre Sfântul Andrei se spune că, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, împarte pradă fiecărui lup, pentru a-l ajuta să treacă iarna cu bine.

Indiciu al unor ritualuri precreştine, legate de Anul Nou Dacic, este şi obiceiul de a se pune, în ziua de Sfântul Andrei, grâu la încolţit şi crenguţe de măr, cireş, prun, în apă, pentru a vedea cum va fi recolta anului următor.

Alte practici magice la început de “Undrea”

Dacă Lupul Alb, aşa cum îl descriu legendele, este un simbol al luminii, al puterii, erou războinic, strămoş mitic, lupul cenuşiu, în multe mitologii, inclusiv în unele autohtone, apare şi ca un simbol htonian (divinitate subpământeană), întruchipare a forţelor infernale, arătându-şi şi cealaltă faţă, una întunecată, răzbunătoare, din care s-au născut superstiţiile legate de vârcolaci, licantropi (oamenii-lupi) sau pricolici (om viu sau mort care se preface noaptea în lup sau în câine, pricinuind rele celor pe care-i întâlnește).

Pentru că noaptea de Sfântul Andrei, în tradiţia populară, este numită şi “Noaptea strigoilor” – când duhuri ies din morminte – s-au conservat şi o serie de obiceiuri de protecţie în faţa forţelor malefice – oamenii trebuie să ungă uşile şi tocurile de la ferestre cu usturoi, să mănânce usturoi şi să se ungă cu usturoi pe la încheieturi. Tot cu usturoi se ung şi stâlpii de la poartă şi intrările din grajduri, pentru protecţia animalelor.

Din categoria practicilor divinatorii, foarte puternice au fost multă vreme cele legate de “ghicirea ursitului” de către tinerele nemăritate – coborârea unei lumânări aprinse într-o fântână, pentru a vedea în oglinda apei chipul celui sortit, “turta de Undrei”, făcută din apă, faină şi sare, pe care fetele trebuie să o mănânce inainte de culcare pentru a-l visa pe cel ursit, 41 de boabe de grâu puse sub pernă sau un fir de busuioc, cu acelaşi scop de a afla când şi cu cine se vor mărita.

Sânt Andrei de iarnă – începutul colindelor

În diverse regiuni ale ţării, dar mai ales în Dobrogea, Colindul Sfântului Andrei, rostit în această zi, marchează începutul sărbătorilor de iarnă. Este un colind foarte vechi, despre creştinarea dacilor (text consemnat în scris de către Maria Dinu şi publicat, în 1935, în revista “Biserica Ortodoxă Română”:

“Colo pe grindei,/ Crâng de alunei,/ Val de arţărei,/ Sfânta mânăstire,/ Loc de tăinuire,/ Și tămăduire,/ Se pitește-n tei,/ Casa lui Andrei,/ De la schit la cruce,/ Scara care duce,/ Din cruce la schit,/ Scări de coborât./ De la schit în sus,/ Crucea lui Iisus,/ De la cruce-n tei,/ Casa lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinții că-i găsea,/ Cu ei că vorbea,/ Dar nu se-nchina,/ Nici cruce-și făcea […]/ Iară Sânt Andrei,/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se ruga mereu,/ La bun Dumnezeu”.

Semnificaţia numelui Andrei

Numele Andrei vine din greaca veche – gr. “anthropos” – “fiinţă umană”, derivat din “andros” (formă de genitiv a lui “aner”), care înseamnă “curajos”, “viteaz”, “bărbătesc”.

O altă explicaţie (populară) asociată numelui, la noi, la români, dar şi la alte popoare din Balcani, se leagă de lupi şi de Apostolul Andrei – Andrei – “căpetenia lupilor”.

Peste 700 000 de români (în mod aproape egal bărbaţi şi femei) poartă acest nume – Andrei/ Andreea – şi despre aceştia se spune că posedă un “al şaselea simţ”, adică o capacitate intuitivă remarcabilă, aspect asociat cu “spiritul lupului”.

Se mai crede că cei care poartă numele Andrei sunt altruişti, echilibraţi, inteligenţi, dau dovadă de tenacitate în orice situaţie, au încredere în forţele proprii, sunt buni observatori, atenţi la detalii, uneori sentimentali.

Pentru toţi cei care poartă numele Andrei / Andreea sau derivatele lor, La mulţi ani!