Silenzio stampa – sensul şi originea expresiei

Silenzio stampa (în italiană, “silenzio” – “tăcere”, “stampa” – “presa”) este o expresie care s-a internaţionalizat, astfel că, în nenumărate limbi, inclusiv în română, se foloseşte în forma din limba de origine, atunci când este vorba de refuzul cuiva, din diverse motive, de a comunica cu presa sau, invers, când presa refuză sau amână publicarea unor informaţii de interes public, din raţiuni etice, editoriale, legale sau politice. Un fel de “grevă a tăcerii”.

Obiceiul “conferinţelor de presă” (în it.,“conferenza stampa”, un calc lingvistic după franţuzescul “conférence de presse”) are o istorie de peste un secol. Primele “conferințe de presă” au avut loc în secolul al XIX-lea. Acestea s-au instituit ca o modalitate prin care oficialii guvernamentali, liderii politici sau militari și alte figuri publice puteau comunica și informa publicul cu privire la deciziile, acțiunile sau evenimentele importante.

Unul dintre primele exemple notabile de conferințe de presă datează din timpul Războiului Civil American (1861-1865). Președintele american Abraham Lincoln ținea “conferințe de presă” regulate, în care discuta cu jurnaliștii și răspundea la întrebările acestora cu privire la război și la politica sa.

În Franța, odată cu înființarea celei de-a Treia Republici, în 1870, a apărut o practică a conferințelor de presă în cadrul guvernului. Miniștrii și oficialii guvernamentali țineau conferințe de presă pentru a informa mass-media și publicul cu privire la deciziile și politica guvernului.

De-a lungul secolului al XX-lea, conferințele de presă s-au extins și în alte domenii, inclusiv în afaceri, sport și divertisment. Astăzi, conferințele de presă sunt o practică obişnuită într-o varietate de contexte și au devenit un instrument important pentru comunicarea oficială și interacțiunea între figuri publice și presă.

Un caz celebru de “silenzio stampa”

Un caz celebru de “silenzio stampa”, care a contribuit enorm la creşterea popularităţii acestei expresii, este legat de domeniul sportului italian, mai exact de cel al fotbalului, la care italienii se raportează cu mult patos.

Unul dintre cei mai apreciaţi antrenori italieni de fotbal a fost Enzo Bearzot, selecționer al echipei naționale de fotbal a Italiei (“Squadra azzurra”/ “Echipa albastră”) în perioada 1975-1986. Înaintea Campionatului Mondial de Fotbal din 1982, care a avut loc în Spania, Bearzot a impus o politică de „silenzio stampa” în cadrul lotului național italian.

Aceasta însemna că jucătorii și staff-ul tehnic au fost instruiți să nu ofere declarații presei, considerând că această măsură va ajuta la crearea unei atmosfere concentrate și a unui spirit de echipă puternic înaintea turneului. Era, în acelaşi timp, şi o formă de protest faţă de criticile continue ale presei.

Această practică de „silenzio stampa” a fost neobișnuită și a stârnit controverse în Italia, în special în rândul mass-media, care a devenit extrem de “acidă” la adresa jucătorilor şi a antrenorului. În mod tradițional, presa urmărea cu atenție pregătirile și declarațiile jucătorilor înaintea unui turneu major, iar limitarea accesului la informații și interviuri a provocat reacții diverse.

Cu toate acestea, măsura a dat roade, iar Italia a avut un parcurs remarcabil în Campionatul Mondial din 1982, a învins, pe rând, Argentina, Brazilia, Germania, câștigând competiția și obținând astfel al treilea titlu mondial în istoria echipei naționale.

Performanța de excepție a echipei conduse de Bearzot a făcut ca politica de „silenzio stampa” să fie asociată cu succesul și a adus această expresie în prim plan, în contextul fotbalistic italian, ulterior şi în alte părţi, inclusiv la noi.

“Silenzio” cu dublu sens

În epoci mai vechi (chiar şi astăzi, în anumite ţări), “silentio stampa” (“tăcerea presei” sau “in faţa presei”) era impusă de autorităţi, însemnând limitarea libertății presei și controlul informațiilor, în contextul unor presiuni politice, pentru a înăbuși sau a cenzura informațiile critice sau sensibile. Reducerea la tăcere a presei poate avea loc în situații în care guvernele sau alte entități doresc să controleze fluxul de informații și să împiedice publicarea de știri incomode sau care ar putea pune în pericol anumite interese.

În epoca actuală, expresia „silenzio stampa” poate fi folosită și într-un sens mai larg, referindu-se la decizia unui jurnalist sau a unei organizații media de a nu publica anumite informații din diverse motive. Aceste motive pot include protejarea surselor, evaluarea incompletă a informațiilor sau considerații etice și de responsabilitate editorială.

Frecvent, atitudinea de “silenzio stampa” ţine şi de o decizie personală sau colectivă – refuzul de a oferi, de a face publice anumite informaţii. La o simplă căutare pe Internet, putem găsi exemple de felul: “M. C. a intrat în silenzio stampa. Adică, mai pe româneşte, a ales să nu mai vorbească cu presa”, “Silenzio stampa în administrație. Curaj sau frică?!”, “Jucătorii echipei Steaua au decis să intre în silenzo stampa, în semn de solidaritate cu portarul…”, “Municipalitatea… în silenzio stampa”, “X a intrat în silenzio stampa! Artistul refuză să mai scoată un cuvânt despre…” etc.

Mai mult, se pare că expresia “silenzio stampa” a patruns si in limbajul cotidian, pentru a sublinia orice fel de “tăcere” voită, premeditată, a atitudine a cuiva in anumite imprejurări.