Simbolurile pascale şi semnificaţiile acestora, la români şi în lume

Simbolurile pascale, la români şi în lume, obiceiurile şi tradiţiile acestui timp din preajma şi din timpul Paştelui, încărcate de sensuri profunde, se constituie într-un arhetip şi un ritual al celei mai importante sărbători creştine, Învierea Domnului (Sfintele Paşti). Fiecare om care acceptă, în felul său, să participe la această sărbătoare, prin gesturile, gândurile şi faptele sale, prin felul în care se raportează la răstimpul care precedă sărbătoarea, parcurgând etape şi respectând datini, reface, conştientizând sau nu, acest fapt, povestea biblică a morţii şi învierii lui Iisus Hristos.

Ca şi în cazul altor sărbători, şi vremea Paştelui s-a suprapus peste vechi sărbători precreştine, astfel încât nu întâmplător Învierea Domnului se leagă de primăvară, de timpul înnoirii lumii, iar simbolurile pascale corespund acestui anotimp. Dincolo de religii, de convingerile individuale, de convenţii, canoane, reguli, importantă este şansa repetabilă pe care o are omul de a se regăsi pe şi prin sine însuşi, prin repere ale timpului sacru, care să-l elibereze, fie şi pentru o perioadă limitată, de dominaţia profanului, este şansa de a-şi reînnoi periodic fiinţa, de a merge înainte cu încredere, bucurie şi curaj. Este sau ar trebui să fie, în primul rând, o nevoie şi un reflex al dimensiunii noastre spirituale, fără de care viaţa unui om nu ar fi completă.

Simbolurile pascale şi semnificaţiile acestora

Data Paştelui (Paste/Paşti, din latinescul Pascha, -ae), aşa cum s-a stabilit încă din anul 325, de către Conciliul de la Niceea, cade în prima duminică de după prima Lună Plină a primăverii (care urmează echinocţiului de primăvară, din 20 martie). La nivelul ritmurilor cosmice, este un moment de apogeu al luminii (ziua este egală cu noaptea), este triumful creaţiei, al armoniei, al transformării naturii şi al omului, când energiile latente ies la suprafaţă. În mod firesc, cel mai important dintre simbolurile pascale este cel al luminii, în jurul acesteia manifestându-se şi celelalte – obiecte, fiinţe, atitudini, gesturi, cărora li se asociază diverse conotaţii simbolice: crucea, lumânarea de Înviere, ouăle de Paşte, pasca, mielul de Paşte, iepuraşul de Paşte, peştele, florile etc.

Lumina Învierii şi simbolistica lumânării de Paşte

În toate mitologiile creştine şi precreştine, lumina urmează întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în latura spirituală a fiinţei, evidenţiind valori complementare sau alternative ale evoluţiei. Orice epifanie (revelaţie a unei realităţi sacre, a lumilor nevăzute) este însoţită de lumină. Sărbătoarea Învierii Domnului este triumful luminii, al adevărului şi al înţelepciunii asupra tenebrelor şi mesajul este că fiecare om poartă în sine această capacitate de a străluci prin iubire, generozitate şi altruism, prin lumină are acces la viaţă şi la tot ce există în această lume.

Lumina Sfântă sau focul haric de la care oamenii îşi aprind lumânările în noaptea de Înviere, în timp ce rostesc “Hristos a înviat!”, raspunzandu-li-se cu “Adevărat a Înviat!”, ducând apoi lumânările aprinse în casele lor, este semnul biruinţei luminii asupra întunericului, al binelui, în faţa răului. Lumânarea, de asemenea, are semnificaţii simbolice, reprezentând legătura dintre materie (ceară) şi spirit (flacără), iar prin verticalitatea ei este un semn al vieţii ascendente. În unele ţări, pe lumânarea pascală sunt inscripţionate literele greceşti alfa şi omega (Începutul şi Sfârşitul) şi crucea.

Mai mult, observă Novalis, un foarte cunoscut poet romantic german, făcând referire la simbolurile pascale, “În flacăra unei lumânări toate puterile naturii sunt active”. “Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mişcătoare şi colorată sunt ele înseşi sinteza tuturor elementelor naturii (…) Flacăra este o verticală curajoasă şi fragilă. Orice suflare deranjează flacăra, dar aceasta îşi revine. O forţă de ascensiune îi restabileşte strălucirea” (Gaston Bachelard, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionarul de simboluri).

În aceeaşi sferă de semnificaţii cu lumina, ca unul dintre simbolurile pascale esenţiale, intră şi deniile, din slavonescul “den” – “zi” (cuvânt care se regăseşte, cu acelaşi etimon, şi în limbile rusă, bulgară, sarbă), cu sensul de “priveghere”, referindu-se la slujba de seară, în ritualul creştin ortodox, din Săptămâna Mare, de dinaintea Paştelui. Participarea la aceste slujbe, în sens simbolic, înseamnă “a face din noapte zi”, a reface în spirit şi prin cermonial situaţia arhetipală (cu valoare de model) a Patimilor lui Iisus.

Crucea – simbol universal, totalizator

Crucea este un simbol universal, totalizator, unul dintre cele mai complexe, prezent în toate culturile, din antichitate şi până astăzi, dobândind un plus de semnificaţie în relaţie cu Sărbătoarea Paştelui, condensând in imaginea ei mântuirea şi patimile lui Iisus Hristos.

Crucea, prin intersecţia celor două drepte, corespunde Centrului, iar vârfurile, arătând spre cele patru puncte cardinale, reprezintă o cuprindere a Totului. Este şi un simbol al pământului, al energiilor subtile şi dinamice ale acestuia, dar şi al cerului, prin verticalitate.

În tradiţia creştină, crucea îl simbolizează pe Iisus Hristos, Cel Răstignit. Există o cruce a patimilor, care aminteşte de suferinţele şi de moartea lui Iisus, şi o cruce a Învierii, semn al biruinţei asupra morţii. Ea corespunde şi pomului vieţii, celor patru elemente fundamentale – pământ, aer, apa, foc – este un semn protector, este cea care rânduieşte, măsoară, decupează spaţiile sacre (biserici, catedrale) şi lumea.

Oul de Paşte – simbol al lumii reînnoite

În memoria mitică a umanităţii, la celţi, greci, tibetani, egipteni etc., “oul” este asociat întregului, Genezei, ordinii cosmice care urmează haosului, este starea primordială care conţine toate latenţele fiinţării şi pe care puterea divină le transformă în realitate.

Mircea Eliade, în “Istoria ideilor şi a credinţelor religioase”, analizând diversele simboluri, consideră că “oul”, în majoritatea miturilor, nu se referă atât la o “naştere”, cât la o “renaştere”, la o întoarcere, o repetiţie, o înnoire periodică. Acesta poate fi înţelesul esenţial al oului de Paşte, devenit semn al acestei sărbători încă de la începutul mileniului întâi d. Hr., când s-a instituit şi regula ca, în săptămâna Patimilor, să nu se consume ouă. Acest aspect se explică nu prin faptul că era/este mâncare “de dulce”, ci că reprezintă viaţa, fertilitatea, renaşterea.

Oul de Paşte se vopseşte ritualic, adică se împodobeşte, pentru că reprezintă imaginea simbolică a perfecţiunii. Culoarea roşie face trimitere la sacrificiul lui Iisus, iar celelalte culori atrag atenţia asupra triumfului vieţii – galbenul, simbol al luminii, albastrul, promisiunea unui nou început, verdele, viaţa. Alte decoraţiuni pentru ouăle de Paşte sunt crucea, crenguţele de brad, frunza de stejar, peştele, trifoiul, spirala, rombul, floarea Paştelui, cercul etc.

În multe legende româneşti, se explică vopsitul ouălor, ca un gest ritualic, povestindu-se că Maica Domnului, când a venit să-l plângă pe Iisus, avea cu ea un coş cu ouă, care s-a acoperit cu sângele Mântuitorului Răstignit pe cruce. În Bucovina, mai există încă obiceiul ca, dintre ouăle inchistrite (decorate în roşu, negru şi galben), unul să fie îngropat în pământ, în noaptea de Înviere, după ce este sfinţit, ca ritual de fertilizare.

La români, ca şi la alte popoare din Balcani (greci, albanezi, bulgari), mai există un obicei, acela de a oferi ouă vopsite imediat după slujba de Înviere, ca semn de bun augur.

Mielul de Paşte – un simbol ambivalent

În cazul mielului de Paşte, ca unul dintre simbolurile pascale importante, s-ar putea vorbi de o ambivalenţă a simbolului, şi acesta mai vechi decât creştinismul. Pe de o parte, semnifică inocenta, puritatea, blândeţea, Iisus însuşi este numit, în Evanghelia după Ioan, “Mielul lui Dumnezeu”, iar Apocalipsa foloseşte de 28 de ori cuvântul “Miel”, pentru a-l desemna pe Hristos. În albeaţa lui imaculată, mielul este semnul trimfului primăverii, victoria ciclică a vieţii.

Pe de altă parte, încă din antichitate, în cadrul civilizaţiilor preponderent agrare, mielul era adus ca ofrandă zeilor, ca fiinţa ce trebuie sacrificată pentru a îndupleca puterile divine. Musulmanii sacrificau, de asemenea, mielul cu ocazia sărbătorii Eid-el-Kebir, la aproximativ 40 de zile după Ramadam. La vechii evrei, sacrificiul mielului amintea de momentul de dinaintea trecerii Mării Roşii, de către familiile care fugeau din Egipt, avându-l în frunte pe Moise. După circa 400 de ani de robie în Egipt, Dumnezeu hotărăşte să-i izbăvească pe israeliţi, trimiţând un Înger nimicitor, care să-i ucidă pe cei dintâi născuţi, oameni şi animale deopotrivă, iar porunca divină era ca fiecare familie să sacrifice un miel de un an, iar cu sângele lui să fie stropit tocul de la uşă, astfel încât Îngerul să recunoască acele case şi să treacă peste ele. In felul acesta israeliţii au fost izbăviţi de pedeapsă.

După ce s-a ridicat templul din Ierusalim, sacrificarea mielului şi aducerea lui ca ofrandă la templu era un semn de amintire al felului în care au fost salvaţi, începând o nouă viaţă. Evreii de astăzi nu mai păstrează această tradiţie ca fiind obligatorie, gestul este unul simbolic, pe masa de sărbătoare aflându-se doar preparate/dulciuri în formă de miel.

În zilele de astăzi, inclusiv la români, sacrificiul mielului se face în virtutea tradiţiei, spunându-se că “aşa s-a pomenit”. Până la urmă, este la latitudinea fiecărui creştin dacă, ştiind istoria unui astfel de obicei, alege sacrificiului mielului sau optează doar pentru un simbol, care poate fi un obiect sau un preparat culinar – un cozonac, un chec etc.- în formă de miel. Putem fi consecvenţi în a ne reprezenta acest animal blând şi curat ca un semn al reînnoirii, în fiecare primăvară, al inocenţei şi al blândeţii, fără a vedea sângele curgând. Contextul istoric şi cultural este astăzi altul decât în vechile comunităţi de păstori, iar celebrarea unei sărbători se face în spiritul ei, pentru a ne reface resursele de iubire şi generozitate, simbolurile pascale având menirea de a susţine atmosfera luminoasă, de pace şi recunoştinţă.

Iepuraşul, Peştele – simbolurile pascale adăugate celor tradiţionale

Iepuraşul de Paşte, care este prezent astăzi şi la români printre simbolurile pascale, nu are nicio legătură cu tradiţiile creştine, ci cu alte ritualuri precreştine. Noi, românii, am împrumutat acest simbol din ţările occidentale (germani, anglo-saxoni) în legendele cărora apar personaje mitologice, zeităţi ale primăverii, însoţite de acest animal. Îndrăgit de copiii care aşteaptă ca iepuraşul să vină cu daruri, a fost uşor să se transforme în simbol pascal, cu atât mai mult cu cât şi iepurii, în multe mituri, sunt asociaţi cu fertilitatea şi reînnoirea.

Cât despre peşte, deşi simbol al primilor creştini, acesta apare, mai degrabă, ca parte a mesei euharistice (împărtăşanie, cuminecătură), alături de pâine şi vin. Faptul că se regăseşte printre simbolurile pascale este datorat, se spune, ciocolatierilor din vest, care, în preajma sărbătorilor, îşi diversificau şi incercau să-şi facă mai atractive ofertele dulci.

Simbolurile pascale instituite prin tradiţie, asociate gesturilor ritualice (curăţenia casei, a gospodăriei, mersul la denii, postul, pregătirea bucatelor etc.) prilejuite de Sărbătoarea Învierii, cea mai importantă la creştini, ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi o ocazie de a ne reînnoi sufleteşte, de a ne redescoperi latenţele, puterile interioare, ca temei pentru viaţă, ea însăşi un miracol. Când tânguirea clopotelor se va transforma in glas de victorie, să oferim, cu inima deschisă, un ou frumos vopsit, să aducem focul haric in casele noastre, să fim recunoscători pentru ceea ce avem, să ne bucurăm de un nou inceput.

http://www.youtube.com/watch?v=bdkDNM4vkig