Societatea post-adevărului. De ce mint politicienii? De ce mulţi oameni acceptă să fie minţiţi?

Societatea post-adevărului (in engleză, “Post-truth society”) este un concept lansat în anul 2004, de scriitorul american Ralph Keyes, într-o carte care s-a bucurat de un excepţional succes – “The Post-Thruth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary life” (Era post-adevăr: Necinstea şi decepţia în viaţa contemporană).

Treptat, termenul s-a impus în limbajul mass-media, iar în 2016 a fost declarat cuvantul-anului, de către Dicţionarul Oxford, fiind definit ca “termen care se referă la împrejurările în care faptele obiective sunt mai puţin importante în modelarea opiniei publice decât apelul la emoţie şi opinii personale”.

Trăim într-o lume care tinde să devină tot mai mult una a iluziilor, a aparenţelor, a măştilor, în care mecanismul minciunii câştigă teren atât la nivel individual, în relaţiile interumane, dar, mai ales, atunci când este vorba despre manipularea maselor de către forţe politice, financiare, economice, o realitate în care nonvaloarea este tot mai gălăgioasă şi ostentativă.

Minciuni, fake news-uri (ştiri false) se vehiculează în toate domeniile, dar zona cea mai “fertilă”, în acest sens, este cea politică, acolo unde dorinţa de putere si de privilegii este mai presus de orice, promovându-se, implicit, false valori, false ierarhii, false intenţii.

Dorinţa de confirmare publică, de nestăpânit, cu orice preţ, face ca, în societatea post-adevărului, mizându-se pe factorul emoţional, aspectele esenţiale, autentice, fundamentale pentru viaţa oamenilor să fie trecute în plan secund sau chiar ignorate.

Adevăratul pericol în societatea post-adevărului

Asistăm, în fiecare zi, prin intermediul mass-media, la confruntări, polemici, aşa-zise “dezbateri”, în care, ca într-un veritabil teatru absurd, replicile interlocutorilor trec unele pe lângă altele, fiecare rostindu-şi “lecţia”, repetându-se abracadabrant, agresiv, într-o lipsă de logică totală, în care este evident că protagoniştii ştiu sau simt că “emoţia”, chiar dacă este falsă, este calul troian al manipulării.

Practicarea minciunii în discursul public, în societatea post-adevărului, poate avea/ are deja consecinţe morale grave asupra existenţei individuale şi sociale, pentru că, inevitabil, perverteşte sistemul de valori pe baza căruia ar trebui să funcţioneze lumea în care trăim.

Iar un pericol şi mai mare, spun tot mai multe voci, nu este atât înlocuirea adevărului cu minciuna, cât indiferenţa publicului larg în privinţa disocierii între adevăr şi denaturarea acestuia, cei mai mulţi fiind tentaţi nu de înţelegerea corectă a realităţii, ci de satisfacţia (din diverse motive) pe care o generează informaţiile care corespund aşteptărilor lor.

În general, spun psihologii, o minciună antrenează un lanţ de alte minciuni, un fel de “spirală” sau “pantă alunecoasă” a minciunii, cei care practică un astfel de comportament ajungând să facă acest lucru natural, fără efort, în diverse forme şi fără scrupule, cu scopul de a controla gândurile, sentimentele, reacţiile celor din jur, cu intenţia clară de a-i domina şi de a-i manipula.

Adevărul şi politica – un conflict ancestral

Conflictul dintre adevăr şi politică nu este o invenţie a secolului al XXI-lea, numai că acum, în societatea post-adevărului, s-au “rafinat” modalităţile de manipulare a maselor. Sau, altfel spus, ceea ce este nou nu este că adevărul este falsificat sau contestat, ci că a devenit secundar.

În antichitatea greacă, leagănul democraţiei, celebrul filosof Socrate, recunoscut pentru integritatea sa morală, pentru înţelepciunea, simplitatea şi stăpânirea de sine, pentru respectul faţă de legi, a fost condamnat să bea o cupă cu fiertură otrăvitoare de cucută, pentru curajul de a fi exprimat idei contrare celor ale conducătorilor Atenei, considerându-se că, astfel, ar fi “corupt” mintea tinerilor şi ar fi pus în pericol ordinea socială.

Cei care au cerut moartea lui Socrate au fost: Meletos, un poet obscur şi vanitos, Lycon, un retor la fel de lipsit de talent ca şi primul, şi Anytos, un tăbăcar bogat, puternic şi influent, care reprezenta interesele comercianţilor. Pus să aleagă între a merge în exil, adică a renunţa la vocaţia şi condiţia lui de Filosof al Cetăţii, şi a bea paharul cu otravă, Socrate a ales, cu demnitate, moartea.

Peste timp, “Procesul lui Socrate” a dobândit o valoare emblematică, ilustrând conflictul dintre gândirea care cercetează adevăratele probleme ale societăţii, în spiritul binelui şi al adevărului, şi spiritele mărginite, capricioase, mediocre, exhibiţioniste, sclave ale unor interese meschine, de moment.

Un fapt ieşit din comun este şi acela că, în 2012, la 2500 de ani de la moartea lui Socrate, “Procesul “ său a fost rejudecat, simbolic, în Grecia, zeci de avocaţi şi de apărători ai drepturilor omului exprimând “cuvântul apărării” filosofului. Cu toate acestea, în secolul al XXI-lea, în societatea post-adevărului, prăpastia dintre politică şi adevăr pare a fi devenit de netrecut, sub oblăduirea noilor “zei” – minciuna, înşelătoria, manipularea, duplicitatea.

Societatea post-adevărului – machiavelismul redivivus

La scara istoriei, dacă procesul şi moartea lui Socrate transmit un puternic mesaj despre demnitate, despre necesitatea apărării, cu orice preţ, a valorilor umane şi despre obligaţia cetăţenilor de a veghea şi de a preveni abuzul autorităţilor, machiavelismul (de la numele lui Niccolo Machiavelli, teoretician al politicii şi al istoriei, din perioada Renaşterii) pare să-şi consolideze poziţiile în contextul epocii actuale, de la noi şi din alte părţi ale lumii.

“Scopul scuză mijloacele” este principiul fundamental pe care se construieşte comportamentul machiavelic, în politică mai mult decât în orice altă zonă a realităţii. Lipsa de scrupule, minciuna, viclenia, trădarea, corupţia, abuzul verbal, furia explozivă, comportamentul intimidant, “executarea” publică a opozanţilor, pentru a descuraja orice tentaţie de contestare a autorităţii, percepţia oamenilor ca pe obiecte care pot fi manipulate, la cinci secole de când Machiavelli şi-a expus teoria politică, par a fi atitudini si reacţii mai viabile ca oricând.

Un indiciu al unei asemnea realităţi, dincolo de percepţiile individuale, este şi faptul că, din 2016, până acum, conceptul “societatea post-adevărului” şi-a consolidat locul şi în limbajul comun, precum şi în cel specializat, fiind utilizat cu 2000% mai mult.

Societatea post-adevărului – De ce mint politicienii?

Întrebat “De ce mint politicienii sau, cel puţin, de ce evită să spună adevărul?”, un analist politic de la un prestigios ziar din Marea Britanie, a răspuns: “Simplu! Pentru că vor să câştige alegerile. Şi problema nu este numai a politicienilor, ci şi a alegătorilor. Politicienii mint pentru că alegătorii pedepsesc candidaţii cinstiţi, nevotându-i. Întrebaţi un politician dacă va eradica sărăcia, dacă se angajează să construiască un nou pod sau să se ocupe de oferirea unor servicii medicale mai bune. Răspunsul va fi întotdeauna afirmativ, altfel nu va fi ales”.

Există apoi o mulţime de alte motive pentru care politicienii mint şi care ţin de calitatea morală si de personalitatea fiecăruia. Mint mai ales cei care au o stimă de sine scăzută şi care falsifică realitatea cu speranţa, inconştientă, că vor masca absenţa propriei valori, fabricându-şi o “dublură” prin care să câştige atenţia, admiraţia, aprobarea celorlalţi.

Sindromul Pinocchio

Se minte, în politică, şi din obişnuinţă, în virtutea unor experienţe anterioare care au demonstrat că o astfel de “strategie” funcţionează. Specialiştii vorbesc şi de un “Sindrom Pinocchio” în cazul politicienilor pentru care grija, empatia, compasiunea pentru ceilalţi este doar un paravan, dincolo de care se ascund cele mai meschine interese. O astfel de situaţie explică şi comportamentul lor de după epoca “de glorie”, când pozează în “neînţeleşi” sau în victime ale istoriei.

Instinctul de conservare este o altă cauză care explică tentaţia de a minţi, creându-se iluzia că denaturarea adevărului, minciuna prin omisiune ar asigura un trai mai comod. Şi mai grav, spun psihanaliştii, în timp, se consolidează plăcerea şi chiar dependenţa de manipulare, fără ca cel care practică un asemenea comportament să aibă vreun sentiment de culpabilitate.

Este celebru, de exemplu, cazul unui fost ministru de finanţe, din Franţa – “Afacerea Cahuzac” – care, în 2012, acuzat că ar avea conturi nedeclarate, la diverse bănci din Elveţia, a susţinut “până-n pânzele albe” că nu este adevărat, iar “spirala minciunii” s-a dezvoltat fără scrupule (sperjur, declaraţii la radio, la televiziuni, pe reţelele sociale, inclusiv în faţa preşedintelui ţării de la vremea aceea), timp de patru luni, până când adevărul a ieşit la lumină.

În societatea post-adevărului şi retorica minciunii a devenit mai sofisticată. Dincolo de apelul la un limbaj adesea agresiv, redundant, stereotip, discursul politic este atent “construit” şi din punct de vedere “tehnic”, pentru a include, în mod premeditat, minciuna, fie că se numeşte “non-adevăr”, “falsificare”, “omisiune”, “propagandă”, “populism”, “dezinformare”.

De ce mulţi oameni acceptă să fie minţiţi?

Un alt aspect relevant pentru societatea post-adevărului se referă la motivul pentru care mulţi oameni acceptă să fie minţiţi. În acest sens, psihologii spun că se creează, inconştient, o “complicitate” între politician şi cel care votează, chiar dacă şi unii şi alţii ştiu că mare parte a promisiunilor electorale nu se vor împlini.

Chiar şi în cazul alegătorilor care, aşa cum se vede în nenumărate sondaje de opinie, spun că “toţi politicienii mint” sau că “toţi sunt la fel”, aceştia, până la urmă, tot merg la vot şi optează pentru un “mincinos” sau altul, într-un fel de “duplicitate ideologică”, pentru că acest fapt le conferă sentimentul apartenenţei la o comunitate, la un program, ca într-un ritual care ar confirma că şi alegătorii şi aleşii împărtăşesc valori şi viziuni politice similare, indiferent dacă acestea sunt puse în practică sau nu.

Probabil că există, şi în politică, oameni cinstiţi, chiar dacă societatea post-adevărului pare să-şi consolideze strategiile, aşa cum nu toţi ceilalţi membri ai unei societăţi, neimplicaţi în politică, nu sunt automat cinstiţi.

Este nevoie însă de o conştientizare a acestor aspecte, de a substitui emoţia cu raţiunea, când este vorba de realităţile sociale, politice, economice ale lumii în care trăim, de a renunţa la o anume indiferenţă când trebuie făcută distincţia între adevăr şi minciună în viaţa publică.

Sociologii atrag atenţia că, în epoca actuală, banalizarea minciunii, acceptarea acesteia ca fiind inerentă sistemului politic, tind să devină fenomene la fel de periculoase ca şi minciuna în sine. În plus, într-o lume atât de interconectată, ca cea de azi, Internetul, mass-media, în general, pot genera o proliferare necontrolată a minciunii, a fake news-urilor, un pericol imens pentru sănătatea oricărei societăţi.

Societatea post-adevăr şi info-obezitatea

Este nevoie de educaţie, de cultură, de valori individuale bine conturate si consolidate, pentru a nu cădea în capcana iluziilor, a manipulării. Diverse statistici arată că, numai în ultimii zece ani, volumul informaţiilor pe care le primeşte o persoană, prin mass-media, a crescut de 30 de ori. Este un fel de “info-obezitate”, de supraplin de date (comentarii, imagini, dezbateri, videoclipuri etc.) care, nedecelate corect, alterează raţionamentul, creează “emoţii oarbe”.

Nu mai există un “adevăr” bine conturat, ci un număr infinit de puncte de vedere diseminate într-o accelerare fără precedent, care nu mai lasă loc raţionalităţii. Depinde de fiecare dintre noi cum ne raportăm la societatea post-adevărului, cum găsim drumul corect între adevăr şi minciună, între raţionalitate şi emoţie. Un celebru sociolog din secolul trecut, Alfred Sauvy, spunea că: “Bine informaţi, oamenii sunt cetăţeni, fals informaţi, devin subiecte”.