Ca să depășești o teamă, cea mai bună cale e să o înfrunți, se spune. Nu ne înfruntăm toate fricile, unele le purtăm în noi mereu, încercând să le ținem sub control, pe altele ne străduim să le depășim, în căutarea acelui echilibru de care fiecare avem nevoie. Așa e și firesc să fie, de altfel, noi toți suntem suma acelor lucruri care ne reprezintă, cele bune și cele mai puțin bune.
Mie mi-a fost mereu teamă de peșteri sau mine, nu mi-a fost niciodată drag să descopăr, oricât mi s-a spus despre ele, frumusețile care se-ascund în afundurile pământului. Poate e o teamă de spații reduse ca dimensiune, poate o teamă de întuneric, de umezeală, poate e o teamă asociată ideii de afundare, de coborâre sau poate că sunt toate la un loc. Însă, uneori, o astfel de teamă e și cea care stârnește o mai mare curiozitate.
Iubesc cerul, și zborul, și înălțimile amețitoare îmi dau un sentiment de libertate, de plinătate și de stranie siguranță. Dar, cum nu toate drumurile duc în sus, la propriu, zilele trecute am decis să facem o scurtă călătorie altfel, un pas spre inima pământului. O inimă de sare. De data aceasta, Salina de la Turda, jud. Cluj. Ceea ce ne-a dus către o salină a fost dorința de-ai face cunoștință Puștiului meu de aproape șase ani cu un loc diferit și extrem de nou pentru el, și-n același timp, nevoia noastră continuă de călătorie (da, am vrut să spun chiar așa, e o nevoie, nu un capriciu) și de explorare.
De la statutul de cea mai importantă ocnă de sare a Transilvaniei până la transformarea în obiectiv turistic extrem de apreciat, Salina Turda a trecut, de-a lungul secolelor, printr-o mulțime de transformări, adaptări, prin nenumărate proteste și greve ale tăietorilor în sare, prin perioade de creștere, de glorie, și prin perioade de declin și abandon.
Deși nu există documente care să ateste acest lucru, se spune că exploatarea sării s-ar fi făcut în zonă încă de pe timpul ocupației romane în Dacia, vremuri în care oamenii locului s-ar fi folosit de avantajul de-a avea la îndemână – inițial prin lucrări miniere de suprafață, după aceea în subteran – un mineral care lipsea în alte părți. La început, exploatarea sării se făcea prin săparea unor gropi patrulatere cu adâncime de aproximativ 12, 15 metri de unde mineralul extras se putea scoate cu aparate rudimentare de ridicat, pe punți alunecoase. Excavațiile erau apoi abandonate, se făceau altele noi, cele părăsite devenind, în timp lacuri. Lacurile sărate de la Durgău, din apropierea Salinei Turda, s-au format astfel, prin prăbușirea unor galerii, în locurile în care se extrăgea sarea.
Vreme îndelungată, Salina de la Turda a cunoscut o dezvoltare extrem de puternică, fiind cea mai mare din zonă și numărând, în anul 1867, cinci puțuri de extracție – Superior, Inferior, Cojocnean, Terezia și Sf. Anton. În timp, exploatările de la Ocna Dej, Cojocna, Ocna Sibiului, Ocna Mureș, deși semnificativ mai noi, au avut de câștigat de pe urma implementării unor metode optimizate, mai performante, de extracție, Ocna Turna confruntându-se cu un declin puternic și ajungând, la un moment dat, să îndeplinească doar rol de rezervă a Ocnei Mureș.
Galeria Franz Iosef de la Salina Turda a fost construită în anii 1853 – 1870 pentru a ușura transportul blocurilor de sare, extrase din puțurile ocnei. Are 918 metri lungime și leagă acum cele două intrări în Salina turistică, intrarea veche, folosită în timpul exploatării sării, de pe strada Salinelor și intrarea nouă, modernizată, de pe Alea Durgău.
Modalitatea prin care se exploata sarea la Turda era manuală, se foloseau ciocane, baroase și pene de oțel, renunțându-se la extracția cu ajutorul substanțelor explozive deoarece sarea care rezulta era prea măruntă. Oamenii care lucrau la ocna de la Turda erau angajați pe o perioadă de un an, oameni liberi, la Turda nefiind folosiți la munca în salină oameni proveniți din închisori, cu diferite condamnări. Datorită salariilor mici în comparație cu condițiile grele de muncă, nenumărate greve și proteste au avut loc de-a lungul anilor, ele fiind aliniate protestelor miniere din cele mai multe exploatări ale țării.
Mina a fost definitiv închisă pentru exploatare, în anul 1932, din cauza randamentului scăzut, a concurenței cu celelalte ocne și timp de aproape un secol a fost utilizată ca adăpost antiaerian, în timpul celui de-al doilea război mondial, sau ca și depozit de brânzeturi, de prin anii 60 până la redeschiderea ei în scop turistic și curativ, în anul 1992.
Un mare avantaj al Salinei de la Turda e faptul că au fost foarte bine conservate în timp mare parte dintre lucrările miniere și utilajele folosite la extragerea și transportarea sării.
Mina Terezia, cea mai veche a salinei, e un puț cu formă conică, de clopot, cu o adâncime impresionantă de 112 m. Pe pereții minei se poate observa și admira o cascadă de sare, iar în camera de exploatare e minei s-a format, în scop turistic, un mic lac pe care turiștii, contra unei taxe de 10 lei, pot să facă o plimbare cu barca.
Scara bogaților, situată inițial în centrul exploatării miniere era calea de acces spre minele Rudolf și Teresia. Acum, accesul către mina Rudolf, cea mai nouă cameră de exploatare și cea mai mare, se face folosind liftul de sticlă cu vedere de ansamblu și care coboară aproximativ 13 etaje sau cele 173 de trepte care duc spre vatra minei unde sunt puse la dispoziția vizitatorilor diferite posibilități de petrecere a timpului, activități sportive, un amfiteatru unde au loc evenimente, locuri de joacă pentru copii. De la baza minei Rudolf, accesul către mina Teresia se face tot pe scări sau cu un lift care coboară către aceasta.
Balconul suspendat care face înconjurul minei Rudolf, fiind construit din bârne de lemn de-a lungul pereților de sare ai minei, la înălțimea de peste 50 m, oferă o priveliște impresionantă a salinei, cu pereții pe care s-au format stalactite de sare, cu lumina artificială, toate contribuind la o senzație copleșitoare de uimire și admirație în fața rezultatului obținut din combinația natură – mână omului.
Mina Iosif sau sala ecourilor se vizitează prin intermediul balcoanelor de sare, e o mină adâncă de 87 m și fără legături cu alte camere de extracție, astfel producându-se acolo reverberații puternice ale sunetului. E locul în care Puștiul s-a simțit cel mai bine și s-a bucurat de un fenomen nou și interesant.
Sala Crivacului, utilajul cu care se extrăgea, pe verticală, sarea și folosea, totodată, la scoaterea apei din mină, e o dovadă a măiestriei din cele mai vechi timpuri ale oamenilor. E singurul utilaj de acest tip din țară, care e păstrat intact, exact în locul în care a fost folosit.
Accesul la Salina de la Turda se face contra unei taxe de 20 de lei pentru un adult și 10 lei pentru un copil, vizitarea fiind posibilă în fiecare zi între orele 9 și 18. Cu siguranță este unul dintre locurile impresionante ale țării, atât din punct de vedere turistic, cât și curativ. Pentru mine, a fost interesantă observarea adaptărilor pe care oamenii le-au făcut în scop turistic, precum și comparația cu Salina de la Praid pe care o vizitasem în urmă cu câțiva ani, iar pentru Puști a fost o aventură în care s-au combinat teama de întuneric, cu teama de înălțime – pe balconul suspendat, mâna lui transpirată, strâns ținută în mâna mea mi-au fost dovezi ale nevoii lui de siguranță, a sentimentului lui de teamă – și cu bucuria descoperirii a ceva nou și interesant – puțul de extracție, sala ecourilor sau, pur și simplu, sarea de pe pereți pe care o mai gusta din când în când, l-au fascinat.
Salina Turda e… ca sarea-n bucate pentru lista de obiective turistice ale unui călător. Un detaliu mic, dar important, care merită apreciat.
