Teoria ferestrelor sparte, tiparele mentale şi schimbarea de atitudine

Teoria ferestrelor sparte (Broken windows theory) spune că dezordinea, infracţionalitatea, indiferenţa, în context social, faţă de fapte reprobabile creează sentimentul că legea nu există. Şi când nu există lege sau când legea este ignorată, oricine poate face orice. Felul în care percepem ceea ce ne înconjoară ne influenţează comportamentul şi poate modifica reprezentarea despre ceea ce este moral, legal, legitim, acceptabil etc.

Formulată în anii 1980, în legătură strictă cu fenomenul criminalităţii, teoria ferestrelor sparte a fost preluată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în ştiinţele sociale şi dobândeşte, în epoca actuală, noi valenţe, putând fi aplicată în diverse domenii, cu rezultate confirmate de realitatea imediată.

Teoria ferestrelor sparte (Broken windows theory) – câteva repere

Teoria ferestrelor sparte a fost formulată într-un articol publicat în 1982, în revista “The Atlantic Monthly”, şi semnat de către James Q. Wilson, profesor de ştiinţe politice la Universitatea California, şi George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, din New Jersey. Ulterior, în 1996, această teorie a fost dezvoltată într-o carte la care Kelling a fost coautor.

Denumirea teoriei este o metaforă bazată pe analogia dintre imaginea unei case sau a unei maşini cu un geam spart, care, dacă nu va fi înlocuit, va crea impresia de abandon şi delăsare şi, implicit, imaginea unei societăţi în care, în anumite imprejurări, pot apărea breşe/”ferestre” marcate de infracţionalitate, delincvenţă, criminalitate, lipsă de civism etc.

Se transmite aşadar ideea că o oarecare deteriorare a spaţiului public, aparent nesemnificativă, sau, în sens mai larg, a unei situaţii, a unei comunităţi, dacă nu va fi remediată, va duce la o degradare din ce în ce mai evidentă, imposibil de reparat, creându-se un fel de cerc vicios.

Şi inversul unei asemenea situaţii este valabil. O realitate în care mecanismele ordinii şi ale legii funcţionează devine şi mai puternică şi mai ordonată. Comportamentul uman se explică, în mare măsură, prin felul în care este percepută realitatea. Iar tipologiile comportamentale sunt contagioase şi într-un sens negativ şi într-unul pozitiv.

Experimentul Stanford/Zimbardo

Teoria ferestrelor sparte s-a născut din două experimente de psihologie socială, unul cunoscut sub numele de “Experimentul Standford”, făcut de psihologul american Philip Zimbardo, în 1971, şi cel de-al doilea, din 1969, aparţinând aceluiaşi psiholog.

Zimbardo a iniţiat şi coordonat experimentul din 1971, în care 24 de studenţi voluntari au fost repartizaţi aleatoriu pentru rolul de deţinut sau de gardian, într-o falsă închisoare din subsolul Universităţii Stanford, pentru o perioadă de 7-14 zile.

“Jocul de rol” a avut ca scop să analizeze în ce fel este influenţat comportamentul şi psihicul unui individ în raport cu autoritatea. Proiectul a fost finanţat de către Oficiul American Naval de Cercetare, pentru identificarea cauzelor generale ale conflictelor dintre gardieni şi deţinuţi şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie, în general.

Au fost alese persoane sănătoase fizic şi psihic, de clasă socială mijlocie, iar studenţii implicaţi s-au adaptat rapid la cerinţele experimentului, “gardienii” apelând la tot felul de mijloace de tortură psihologică (inducând prizonierilor sentimente de teamă, de neputinţă, de depersonalizare, alteori de plictiseală etc.), unii “prizonieri” acceptând regimul impus, alţii încercând să-i hărţuiască, la rându-le, pe gardieni. Tensiunile s-au acutizat în aşa măsură încât, după numai şase zile, experimentul a fost oprit.

Conform concluziilor acestui experiment, persoane sănătoase din punct de vedere psihic pot deveni extrem de agresive, semn că mediul are un rol major în manifestarea comportamentelor. De asemenea, s-a relevat şi faptul că rolurile sociale influenţează în mod semnificativ dezvoltarea personalităţii unui individ.

În 1969, Zimbardo mai făcuse un experiment. Amplasase două maşini identice, ambele fără plăcuţele de înmatriculare şi cu uşile deschise, în două locuri diferite: una în Bronx, cartier sărac din New York, cunoscut printr-o rată crescută a criminalităţii, şi cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California, cu infracţionalitate scăzută.

În scurt timp, maşina din Bronx a fost furată şi distrusă, practic, în câteva zile, Cea din Palo Alto a rezistat intactă o săptămână. După această săptămână, Zimbardo a decis să spargă un geam al maşinii, creând impresia evidentă de abandon al maşinii. În aceste condiţii, locuitorii din Palo Alto s-au comportat exact ca cei din Bronx.

Concluziile acestei experienţe au fost folosite de James Q. Wilson şi George L. Kelling, în 1982, pentru teoria ferestrelor sparte. Percepţia că ceva este abandonat/deteriorat şi că, prin urmare, nu contează pentru nimeni poate declanşa comportamente care contrazic chiar convingerile celor care ajung să le practice şi că aceste comportamente nu sunt obligatoriu legate de condiţia materială şi socială a infractorilor.

Teoria ferestrelor sparte – extrapolabilă şi la alte realităţi

Teoria ferestrelor sparte, deşi îşi are originea în situaţiile legate de criminalitate, vandalism, furt, este aplicabilă şi altor domenii, inclusiv în situaţii familiare de viaţă: o minciună antrenează un lanţ de minciuni, din ce în ce mai complicate, un conflict neglijat face loc altor conflicte, o neînţelegere între două persoane poate duce la escaladarea violenţei, dacă nu intervine niciun mecanism de control, interior sau exterior.

În context social, în mediul urban, de pildă, zone sărace, abandonate devin locurile favorite ale infractorilor, oamenii cu condiţii precare de viaţă, uitaţi de societate, în absenţa empatiei, a valorilor, a responsabilităţii, se scufundă şi mai mult într-o existenţă adeseori dramatică.

Dacă cineva parchează într-un loc interzis, dacă trece pe culoarea roşie a semaforului, dacă nu respectă limita de viteză în trafic şi nu este sancţionat, alte greşeli şi mai mari se vor adăuga.

Lipsa de reacţie a autorităţilor, absenţa poliţiştilor, care, de multe ori, sunt reticenţi în a se confrunta cu “dezordinea”, cu “ferestrele sparte” – furt, violenţă, cerşit, mizerie în locurile publice etc., care “invită” la infracţiuni şi mai periculoase – sunt, de asemenea, factori favorizanţi pentru ca teoria ferestrelor sparte să se confirme.

George Kelling, Teoria ferestrelor sparte şi metroul din New York

Psihologii spun că, de multe ori, lucrurile, gesturile mărunte pot avea efecte mai puternice decât măsurile/pedepsele radicale referitoare la o realitate sau alta. Relevant este, în acest sens, rolul pe care l-au avut în reconstrucţia sistemului de transport din New York, George Kelling, unul dintre cei doi autori ai teoriei ferestrelor sparte, şi David Gunn, directorul companiei care gestiona funcţionarea metroului (adept al teoriei lui Kelling), în anii 1990.

O scenă din 1984, din metroul din New York, arăta că infracţionalitatea atinsese cote alarmante. Într-o zi, un individ ucisese cu sânge rece, trăgând patru gloanţe, patru adolescenţi, care îi ceruseră 5 dolari. Vagoanele mizere erau acoperite cu graffiti în întregime, pe interior şi la exterior, defecţiunile erau la ordinea zilei, călătorii erau hartuiţi constant de cerşetori, numărul celor foloseau acest mijloc de transport scăzuse drastic.

Când David Gunn şi-a început reformele la metrou cu problema graffiti-urilor – a curăţit şi recondiţionat vagoanele, le-a înlocuit pe altele, a făcut o staţie de spălare si vopsire regulată a acestora etc. – cei mai mulţi au catalogat acest fapt ca fiind derizoriu.

A instituit, în acelaşi timp, reguli stricte şi a angajat un nou şef de trafic, şi el convins de beneficiile teoriei lui Kelling. Acesta, însoţit de poliţişti în civil, îi încătuşa pe toţi cei fără bilet, şi îi ţinea o vreme, înainte de plata amenzii, pe peron, în văzul lumii.

A înfiinţat şi o staţie mobilă de poliţie într-un vagon dezafectat, pentru mai multă eficienţă. În şase ani, din 1984, până în 1990, au fost eliminate aproape toate “ferestrele sparte” (neregulile), iar metroul din New York a dobândit o altă faţă, civilizată, călătorii au revenit, infracţionalitatea a scăzut ca niciodată până atunci.

Mai târziu, şeful de trafic de la metrou a fost numit şef al departamentului de poliţie din metropolă. A procedat în mod similar – le-a cerut ofiţerilor de poliţie să intevină, aplicând legea şi pedepsele, în toate situaţiile care destabilizau viaţa publică – de la cerşetori, la spălătorii de parbrize din intersecţii, de la graffiti, până la aruncatul hârtiilor pe stradă. Rezultatele au fost remarcabile.

Un studiu recent completează “Teoria ferestrelor sparte” cu o dimensiune psihologică esenţială

Într-un studiu publicat recent în “Jounal of Experimental Psychology”, intitulat “The Order of Disorder : Deconstructing Visual Disorder and Its Effect on Rule-Breaking” (“Ordinea dezordinii: deconstrucţia tulburării vizuale şi efectul acesteia asupra încălcării regulilor”), autorii, psihologi de renume, au în vedere legătura dintre “teoria ferestrelor sparte” şi modul în care funcţionează creierul uman în luarea deciziilor.

Mai exact, ei spun că există un efect psihologic al spaţiului asupra creierului. Dacă mediul înconjurător este dezordonat, dacă nu este curăţenie, dacă oamenii aruncă pe jos tot felul de deşeuri, şi nu la coşul de gunoi, dacă diverse construcţii sunt abandonate sau lăsate în paragină etc., astfel de imagini (percepţia unui astfel de decor), devenite obişnuinţă, determină creierul să nu mai exercite vreun control asupra reacţiilor noastre.

Evident, spun cei mai mulţi specialişti, lipsa de civism, infracţionalitatea nu pot fi puse exclusiv pe seama mecanismelor psihologice, dar efortul, din partea autorităţilor, din partea oamenilor, de a nu lăsa “ferestre sparte”, nereparate, ar putea contribui la construirea unei realităţi mai curate şi fizic şi moral.

O cale simplă pentru remedierea oricărei “dezordini”

Teoria ferestrelor sparte oferă soluţii pentru probleme din orice domeniu. Realitatea generează comportamente, iar comportamentele care tulbură normalitatea trebuie sancţionate şi eliminate constant, hotărât, cu tenacitate, conştient, cu toleranţă zero.

Dacă o “fereastră” este spartă şi nimeni nu o repară, ne putem imagina ce se va întâmpla şi cu celelalte “ferestre”. Tiparele mentale funcţionează pregnant în toate împrejurările, fapt confirmat de realitate.

Dacă ne-am gândi şi la realitatea românească, la aspectul localităţilor, al spaţiilor urbane, adeseori îngropate în mizerie, mai ales în zonele periferice, la comportamentul unor oameni, nepăsători faţă de orice minimă regulă de bun simţ, la infracţiuni, corupţie, la felul în care funcţionează instituţiile în raport cu cetăţenii, la relaţiile dintre oameni etc., atâtea lucruri ar putea fi rezolvate prin intervenţia corectă şi promptă a autorităţilor şi prin atitudini şi comportamente ale oamenilor care să denote că nu le plac “ferestrele sparte” şi că aparţinem secolului al XXI-lea şi lumii civilizate.