Timpul nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată – teorii ştiinţifice recente

4
7777

Aşa spun cele mai recente cercetări din domeniul fizicii cuantice – timpul nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată, ideea că timpul trece, se scurge, este absurdă. În timp ce citiţi acesta frază, vă gândiţi, probabil, că momentul acesta, acum, corespune la ceva ce tocmai a trecut. Clipa de faţă are ceva real, în această clipă ne putem aminti evenimente din trecut sau putem anticipa ceva din viitor, dar de trăit trăim doar în prezent. Avem senzaţia trecerii timpului, intuiţia, felul nostru de a fi, obişnuinţele noastre, tot ce am învăţat ne spune că viitorul este deschis până devine prezent, iar trecutul este de neschimbat. O astfel de percepţie a timpului este, indiscutabil, fixată în limbajul nostru, în gândurile noastre, în comportamentul nostru şi, dacă nu există timp, de ce este atât de prezent în tot ceea ce facem?

Cercetătorii în domeniu, mai cu seamă cei specializaţi în fizica cuantică, sunt din ce în ce mai preocupaţi de această divergenţă între înţelegerea ştiinţifică a timpului şi percepţia intuitivă a acestuia la nivel individual. Încă din 1905, Einstein, definind teoria relativităţii restrânse, s-a desprins de perspectiva impusă de fizica tradiţională, arătând că timpul nu este o constantă universală, deci trecutul, prezentul şi viitorul sunt noţiuni relative, iar în 1915, şi-a completat teoria, incluzând, în demonstraţia sa, şi efectul de gravitaţie.

Ecuaţia Universului fără conceptul de timp

Un pas înainte în demonstrarea faptului că timpul nu există a fost făcut în 1967, când fizicienii John Wheeler et Bryce DeWitt au conceput ecuaţia care le poartă numele – ecuaţia Wheeler – DeWitt – sau “funcţia de undă a Universului”, în care noţiunea de timp nu mai există. Este o teorie controversată încă, la o reprezentare ştiinţifică a Universului fără ideea de timp considerându-se că se va ajunge abia când va fi descoperită formula care să pună laolaltă relativitatea generală a lui Einstein, ecuaţia Wheeler – DeWitt şi principiile fizicii cuantice.

Fizicianul englez Julian Barbour (născut în 1937) şi-a canalizat cercetările în acest sens, al reconcilierii celor trei aspecte menţionate anterior, explicând de ce “oamenii sunt siguri că timpul există, dar le scapă mereu printre degete”. Le scapă printre degete, spune Barbour, pentru că, de fapt, “timpul, în ansamblu, există în “felii” de spaţiu”. Trecutul nostru este o altă lume sau o altă configuraţie posibilă a Universului. Este un alt “acum”. Nu avem altă dovadă a trecutului, afirma Barbour, decât memoria noastră. Iar viitorul este doar în măsura în care gândim la el. Clipa nu este timp, timpul este în clipă”.

La nivelul realităţii profunde, nu există timp, spune fizicianul englez, ceea ce contează este modul în care obiectele interacţionează, pe diversele tranşe de spaţiu. Creierul nostru este cel care asamblează aceste interacţiuni, trimiţându-le spiritului nostru în aceeaşi manieră în care, dacă vedem fotografii succedându-se cu viteza de 24 imagini/secundă, avem impresia de mişcare. Dar nimic nu se mişcă. Ceea ce oamenii numesc timp este o iluzie. Universul cuantic este static, nimic nu se schimbă, diversele instantanee există simultan. Este important de ştiut că Julian Barbour şi-a făcut cercetările în afara instituţiilor, pentru a evita sindromul “publish or perish” (“publici sau pierzi”), pentru a avea o libertate totală în ceea ce afirmă. În acest scop, şi-a cumpărat o mică fermă în apropiere de Oxford, trăind din traducerea în engleză a cărţilor savanţilor ruşi.

Italianul Carlo Rovelli (născut în 1956), specializat în gravitaţia cuantică, director la CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică, din Franţa), consideră şi el că scurgerea timpului este o iluzie generată de cunoaşterea incompletă a legilor şi regulilor Universului. Teoria sa se bazează pe conceptul de gravitaţie cuantică în bucle, susţinând că fiecare obiect are timpul său propriu, care nu se “scurge” în acelaşi fel dacă obiectul se afla, de exemplu, în interiorul sau în afara galaxiei, deci depinde de câmpul gravitaţional în care se găseşte. Foarte sugestiv, fizicianul italian compara timpul, în accepţiunea tradiţională, cu suprafaţa unei ape care îşi pierde înţelesul dacă este analizată la nivel atomic. Acelaşi lucru îl transmitea, de altfel, în alte cuvinte, şi Einstein, în 1955, când s-a stins din viaţa bunul său prieten Michele Besso, despre care spunea că “a părăsit această lume, dar aceasta nu înseamnă nimic, pentru că oameni ca noi ştiu că distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie”.

În 2007, Benjamin Libet, cercetător la departamentul de psihologie al Universităţii din San Francisco, primul care a primit un “Premiu Nobel virtual”, din partea Universităţii austriece Klagenfurt, pentru rezultate remarcabile în cercetarea conştiinţei şi a liberului arbitru, a publicat o carte intitulată “Spiritul dincolo de neuroni”, în care demonstrează că, atunci când luăm o decizie, este doar o iluzie că hotărârea ne aparţine, în realitate un grup de neuroni, în cadrul unor procese extrem de complexe, făcând acest lucru, noi doar “alegând” ceva ce s-a întâmplat deja. Adică există un decalaj între timpul subiectiv, când credem că “luăm decizii” şi ceea ce mecanismul nostru neuronal a făcut deja.

“Săgeata timpului” şi călătoria în timp

Când se pune problema existenţei/nonexistenţei timpului, toată lumea, de la oameni de ştiinţă la nespecialişti, se întreabă de ce “săgeata timpului” are un sens unic, spre viitor, şi care este adevărul despre călătoria în timp, atâta vreme cât, cel puţin la nivel teoretic, “găurile de vierme” care leagă “găurile negre”, ca nişte tunele, având un capăt în trecut şi altul în timpul prezent, ar putea da această posibilitate. La nivel strict teoretic deocamdată, o călătorie în timp ar presupune crearea unei “găuri de vierme” (numită şi pod-Einstein-Rosen), accelerarea, până la viteza luminii, la unul dintre capetele “găurii negre”, a unei navete spaţiale, iar întoarcerea nu ar însemna “trecerea timpului”, pentru că, din perspectiva unui observator extern, s-ar produce doar o “dilatare” a timpului. Cu alte cuvinte, cine ar intra în extremitatea accelerată, ar “ieşi”, la extremitatea staţionară, la acelaşi moment de timp ca cel iniţial. Pentru toate acestea, se estimează că ar fi nevoie de atâta energie câtă emite Soarele, pe durata existenţei lui. Pentru călătoria în trecut, o echipă de cercetători israelieni, conduşi de profesorul Amos Ori, a conceput un model bazat pe curbura spaţiu-timp, studiu care a fost publicat, încă din 2007, în revista “Physical Review”.

Captiv în ceea ce el însuşi a gândit referitor la timp, ca fiind liniar şi ireversibil, omul, indiferent de epocă, a trăit şi trăieşte acest vis al posibilităţii de a stăpâni timpul, de a se sustrage timpului, de a se întoarce în trecut sau de a călători în viitor. “Săgeata” timpului pare a avea un sens unic, dar mecanismele gândirii noastre nu sunt încă pregătite pentru a accepta ceea ce cercetările recente ale fizicii cuantice par a susţine tot mai convingător, şi anume că “nu ceasurile măsoară timpul, timpul este definit prin ceea ce măsoară ceasurile”. “Ne-am obişnuit să trişăm”, cum spunea foarte sugestiv, fizicianul menţionat anterior, Carlo Rovelli.

Suntem prinşi între adevăruri, iluzii, percepţii subiective, trecut, prezent şi viitor, creierul nostru pare a lua decizii fără să ne anunţe, noi doar constatând ceea ce a avut loc de fapt, o mulţime de paradoxuri şi incertitudini, care reprezintă “timpul” vieţii noastre, şi o foame de “a şti” mai puternică acum (“acum”, singura certitudine!) decât oricând. Cum am putea să acceptăm, in conditiile in care nu există gând, actiune de-a noastră, in care să nu fie vorba despre timp, că “Timpul nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată”! Ceea ce este insă de necontestat este că ştiinţa, cunoaşterea noastră despre Univers şi despre noi înşine se rescriu. Cu viteza luminii!

loading...

4 COMENTARII

  1. Daca acceptam punctul de vedere al fizicii cuantice, daca reusim sa ne desprindem de felul in care ne-am obisnuit sa percepem timpul, atunci ceea ce numim ” varste” nu reprezinta altceva decat un alt “acum”, fiecare varsta fiind corespunzatoare unei alte configuratii posibile a Universului, pe o alta “felie” de spatiu si care exista simultan cu prezentul. Ceea ce numim trecut sau viitor exista simultan, dar in sisteme de referinta diferite. universul cuantic este static, creierul nostru este cel care face conexiuni si “deruleaza” momentele din viata noastra, punandu-le in miscare ca intr-un film de animatie, in care imaginile, succedandu-se cu o anumita viteza, dau impresia de miscare, altfel le-am percepe ca pe imagini statice separate.

  2. Pentru Dumnezeu nu este timp deci fizica cuantica recunoaste intr-un fel existenta LUI .

  3. Foarte frumoasa aceasta concluzie! Intre fizica si metafizica nu ar trebui sa fie vreo contradictie!

LĂSAȚI UN MESAJ