Ucraina – în vâltoarea istoriei. Ce ştim despre ceea ce nu ştim?

Ucraina, în zilele acestea de sfârşit de februarie 2022, a devenit teatrul de operaţiuni al unui război care părea de neconceput pentru începutul mileniului al III-lea. Lumea întreagă, prin intermediul mass-media, asistă la scene terifiante, ca şi cum ne-am fi întors pe o spirală a istoriei într-un timp obscur şi absurd, ca şi cum brusc, peste noapte, s-ar fi aruncat peste bord tot ce liderii lumii, cel puţin declarativ, promiteau pentru un “viitor al păcii, echilibrului şi progresului, spre binele umanităţii” – o umanitate redusă la tăcere prin visul de putere al unora şi prin ignorarea voinţei şi vocii celor mulţi.

După doi ani în care întreaga planetă a fost îngenuncheată de pandemia de Covid-19, dovedindu-se că nici măcar ştiinţa nu a făcut într-atât de multe progrese, în sensul beneficiilor pentru oameni, dacă ne gândim că “mama tuturor pandemiilor”, cum a fost numită “gripa spaniolă”, de la începutul secolului trecut, a durat mai puţin (din septembrie 1918, până în iunie 1919) decât cea de coronavirus de astăzi, lumea se află in faţa unei alte dramatice provocări.

Atunci, ca şi acum, dezastrul pandemiei s-a asociat cu cel al războiului, al crizelor sanitare, sociale, politice, economice, financiare, ca şi cum Homo sapiens ar fi fost doar o iluzie, aşa cum iluzie pare să fie şi faptul că viitorul este previzibil şi controlabil. Iar când adevărului, responsabilităţii, empatiei, binelui li se substituie minciuna, jocurile de putere, orgoliile, interesele, totul devine artificial, înşelător, nesigur.

Joi, 24 februarie 2022, Vladimir Putin, președintele Rusiei, a declarat război Ucrainei, în jurul orei 6 dimineața, ora Moscovei, anunţând că lansează “o operațiune militară specială în Donbass”, după ce, cu câteva zile mai înainte, la 21 februarie 2022, recunoscuse ca state independente două republici separatiste din estul Ucrainei, Donețk și Lugansk.

În foarte scurt timp, mai multe puncte strategice şi baze militare din Ucraina au fost atacate, oraşe bombardate, inclusiv capitala, Kiev, tancuri trecând peste maşini, coloane de blindate, schimburi de focuri, rachete, avioane de vânătoare, soldaţi paraşutaţi, trupe ruseşti încercând să preia controlul asupra fostei centrale nucleare din Cernobîl, oameni căutând cu disperare adăpost, sirene, refugiaţi, victime, spaimă, lacrimi, neputinţă.

În tot acest timp, liderii lumii s-au întrecut în declaraţii sterile, după ce săptămâni întregi au negat posibilitatea unui asemenea dezastru, apoi au vorbit, pe acelaşi ton, de iminenţa acestuia. Mass-media freamătă, popoarele tac sau plâng.

Ucraina – câteva repere istorice, geografice şi politice

Ucraina este ţara din Europa de Est, a doua ca suprafaţă de pe continent (603.628 kilometri pătraţi), pe primul loc situându-se partea europeană a Rusiei (3 995 200 kilometri pătraţi). În partea de sud se învecinează cu Marea Neagră şi Marea Azov, la est şi nord-est cu Rusia, cu Belarus, în nord, cu Polonia, Slovacia şi Ungaria, la vest, cu România şi Republica Moldova, la sud-vest. Capitala este la Kiev, iar populaţia Ucrainei este de 48.457.000 de locuitori.

Numele ţării – Ucraina – provine din slava veche şi înseamnă “teritoriu de graniţă” (“u” – „lângă” și “krai” – „regat”, “ținut”), făcând trimitere la faptul că, în secolul al XIII-lea, în timpul invaziei mongole, care a început cu distrugerea principatelor de est ale slavilor, în primul rand Kiev şi Vladimir, acest teritoriu reprezenta zona de frontieră a Rusiei medievale. În perioada ţaristă, Ucraina era numită “Rusia Mică”. În limba ucraineană, “kraina”înseamnă “ţară”.

În Evul Mediu, “Rutenia Kieveană” sau “Rusia Kieveană” a fost unul dintre statele care au precedat naţiunile slave din zilele noastre – Ucrainienii, Bielorusii (Belarus) şi Ruşii – un stat puternic şi prosper. A urmat o lungă istorie zbuciumată, în care harta Europei şi a imperiilor s-a redesenat continuu, timp în care teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungar, al Armatei Roşii (a Uniunii Sovietice, între cele două Războaie Mondiale) etc.

În 1921, prin Tratatul de Pace de la Riga, încheiat între Polonia și Rusia Sovietică, la finalul războiului polono-sovietic, teritoriile ucrainene de la vest de Zbruci (afluent al fluviului Nistru) au devenit parte a celei de-a Doua Republici Poloneze, iar restul a fost încorporat în URSS, ca Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (RSS Ucraineană).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ucrainenii au participat la marile bătălii – Operaţiunea Barbarossa (numele de cod folosit de Germania nazistă pentru operaţiunea de invadare a Uniunii Sovietice), asediul Odessei, Bătălia de pe Nipru, din 1943.

După al Doilea Război Mondial, RSS Ucraineană a ocupat un loc central în cadrul URSS şi a fost un avanpost al puterii militare în timpul Războiului Rece, dintre „Blocul Răsăritean” (URSS şi aliaţii) şi “Blocul Apusean” (SUA şi aliaţii), care a durat până la revoluţiile din 1989, care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Central- Răsăriteană. În 1954, Peninsula Crimeea, care fusese regiune a RSFS Rusă (Republică Sovietică Federativă Socialistă Rusă), a trecut în administraţia Ucrainei.

Ca urmare a disoluţiei URSS, Ucraina şi-a proclamat independenţa la data de 24 august 1991 şi a făcut parte, până în 2018, din Comunitatea Statelor Independente (CSI) – formată din fostele republici federale ale URSS, mai puţin Lituania, Estonia, Letonia şi Georgia (care a ieşit din CSI în 2009).

În anii 2000, istoria Ucrainei a fost destul de zbuciumată, cu dese conflicte între pro-ruşi şi susţinătorii apropierii de Occident şi de Uniunea Europeană, cu acuze de alegeri fraudate, interese obscure, coaliţii, trădări, revolte.

Mişcarea “Euromaidan” din Ucraina

În noiembrie 2013, în urma deciziei guvernului Azarov, din Ucraina, de a nu semna un acord cu Uniunea Europeană, ci cu Rusia, au început ample manifestaţii pro-europene, la Kiev – mişcare cunoscută sub numele de “Euromaidan”. În februarie 2014, aceste mişcări au reizbucnit cu şi mai multă forţă, “Euromaidanul” devenind “Revoluţia demnităţii” şi având ca urmare destituirea preşedintelui pro-rus Viktor Ianoukovytch.

Aceste crize din Ucraina au fost urmate de Războiul din Donbass, un război hibrid în desfăşurare între guvernul ucrainean, pe de o parte, și separatiștii pro-ruși și Rusia, pe de alta, care a început în 2014, ca parte a conflictului ruso-ucrainean, desfăşurându-se în estul Ucrainei, în principal în Donbass (Doneţk şi Lugansk). Între 2014 și 2015, războiul a provocat peste 10.000 de morți și strămutarea a circa 2 milioane de oameni.

În februarie 2014, a început şi criza din Crimeea, care a culminat cu referendumul local din 16 martie 2014, referitor la anexarea Crimeei la Rusia, dar a cărui legalitate nu a fost recunoscută de Ucraina și de marea majoritate a comunității internaționale.

În aprilie 2014, în Doneţk şi Lugansk, demonstraţiile „anti-Maidan” s-au transformat într-o insurecţie armată separatistă împotriva noului guvern ucrainean, urmată de proclamarea a două entități nerecunoscute de ONU – „Republica Populară Donețk” (7 aprilie) şi „Republica Populară Lugansk” (11 mai). Armata ucraineană din zonă s-a retras în cele din urmă, în condiţiile în care Rusia a oferit sprijin militar insurgenţilor.

La data de 12 februarie 2015, s-a semnat la Minsk un acord de încetare a focului în Donbass, dar confruntările, chiar dacă au scăzut în intensitate, nu s-au oprit. Acordul de la Minsk a rămas de referinţă pentru aplanarea conflictelor, cu ocazia întâlnirii din Normandia, din 2019, în prezenţa actualului președinte al Ucrainei, Volodymyr Zelensky.

Cu câteva zile în urmă, la 21 februarie 2022, invocând un pericol pentru Rusia și în contextul tensiunilor în creștere cu NATO, Vladimir Putin a recunoscut independența entităților separatiste Donețk şi Lugansk, după care forțele armate ruse au invadat estul Ucrainei controlată de aceiași separatiști, numind această invazie o „misiune a păcii”. Iar în aceste zile, o lume întreagă asistă şocată la drama din Ucraina.

Ucraina de astăzi – un paradox

Zbigniew Brzeziński, specialist in științe politice, american, de origine poloneză, fost consilier de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, între 1977 şi 1981, intr-o carte publicată în anul 1997, intitulată “Marea tablă de șah”, spune că, după disoluţia URSS, cea mai mare pierdere pentru Rusia, în opinia sa, a fost Ucraina.

Apariţia statului ucrainean independent, consideră Brzeziński, a făcut ca Rusia să nu mai poată pretinde şi să nu mai poată fi un puternic stat “imperial”, întins pe două continente – Europa şi Asia (iar la momentul respectiv, în anii 1990, China nu era un competitor pentru Rusia), ci, poate, doar unul asiatic, cu un mare potenţial de conflict cu statele central-asiatice.

Separarea Ucrainei a însemnat pentru Rusia şi pierderea a peste 50 de milioane de oameni, destul de apropiaţi, etnic şi religios, de ruşi, precum şi pierderea unei economii agricole şi industriale şi a unor semnificative resurse naturale. Prin independenţa Ucrainei, Rusia a pierdut şi poziţia dominantă în Marea Neagră, unde Odessa îi servea drept poartă vitală pentru comerţul în Marea Mediterană şi cu lumea de dincolo de aceasta.

În acelaşi timp, se spune în carte, liderii ruşi au fost deranjaţi de influenţa Vestului şi de reorganizarea relaţiilor dintre noile state, în Eurasia, iar rolul Ucrainei, în acest context, era decisiv, Or, Ucraina a sabotat, în anii 1990, eforturile Rusiei de a subordona CSI (Comunitatea Statelor Independente) intereselor sale.

Nu în ultimul rând, dorinţa Ucrainei de aderare la NATO şi UE a lezat din nou interesele Rusiei, care “nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie şi ea în Europa, în vreme ce Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în Europa”, spune Zbigniew Brzezinski.

Împărţită între vestul pro-european și estul mai apropiat politic şi economic de Rusia, Ucraina este un paradox. Din punct de vedere etnic, în 1989, 72, 7% dintre cetăţeni se declarau ucraineni, 22,1%, ruşi, circa 5%, alte naţionalităţi. Un referendum din 2001 arăta că, în Donetk, ruşii erau mai nunerosi decât ucrainenii, iar la rubrica “limbă maternă”, în această zonă, 88% dintre locuitori au bifat rusa și 11% ucraineana.

Vulnerabilitatea de astăzi a Ucrainei, aşa cum este explicată de specialişti, vine şi din faptul că, după ce a devenit stat independent, nu a avut curajul şi nici posibilitatea (date fiind situaţia geo-politică şi conflictele interne) de a face reforme mai îndrăzneţe, nu şi-a exploatat potenţialul economic.

Anders Aslund, economist suedez, consilier al guvernelor postcomuniste ale Rusiei şi Ucrainei, crede că, în 1991, naţionaliştii ucraineni, pe de o parte, şi nomenclatura, pe de alta, au făcut un “târg” care a retezat aripile acestei ţări, care putea fi înfloritoare – nomenclatura a acceptat democraţia şi independenţa, în schimbul rămânerii la putere, naţionaliştii au trecut, în programul lor, peste reformele structurale, iar când au încercat să recupereze timpul pierdut a fost prea târziu.

Libertatea, în lumea de azi, doar o iluzie?

Se pare că, în realitatea de astăzi, omenirii îngenuncheate de pandemie i se oferă, ca “alternativă”, imaginea grotescă şi şocantă a unui război. O spaimă este înlocuită cu o altă spaimă, iar adevărata faţă a lumii contemporane, în acest moment, nu este, pentru cei mulţi, decât o imensă dezordine politică, economică, socială. Incertitudinea, frica, deruta, invazia, armele, victimele, exploziile, adăposturile, bombardierele, tancurile, criza sanitară, criza umanitară etc. sunt cuvintele de ordine.

Orgolios, grăbit, nepăsător, confundând fericirea cu opulenţa şi puterea, omul mileniului al III-lea pare să fi pierdut sensul şi valoarea vieţii. Oligarhia mondială, economică, financiară, forţe politice obscure par să fi cultivat, cu premeditare, o “orbire” generalizată, printr-o retorică fadă despre globalizare, “dezvoltare durabilă”, libertate, demnitate, respect etc.

Un istoric contemporan, Yuval Harari, autor al unor cărţi care s-au bucurat de un imens succes – “Sapiens. Scurtă istorie a umanităţii” şi “Homo deus – Scurtă istorie a viitorului” – spunea, într-un interviu, că “omul mileniului III pare a fi pe punctul de a lua decizii iresponsabile, cele mai dramatice prin consecinţe, de la începuturi şi până în prezent, şi care pot schimba sensul şi traiectoria vieţii”. Iar realitatea vine să confirme o astfel de predicţie mai repede decât ne-am fi aşteptat.

Nassim Nicholas Taleb, autorul celebrei cărţi “Lebăda neagră”, în care formulează teoria despre neprevăzut şi despre felul în care oamenii încearcă să şi-l explice, consideră si el că, în general, lumea este prezentată într-un mod înşelător, artificial, că oamenii (implicit liderii) sunt imprevizibili, că informaţiile parţiale conduc la concluzii pripite şi greşite.

Pentru ca o societate să progreseze, consideră Nassim Taleb, cei aflaţi în poziţii de putere ar trebui să treacă, fără excepţie, prin aceleaşi experienţe ca oamenii de rând, “fără plasă de protecţie”, şi niciodată omul cel adevărat, autentic, să nu fie pus pe tuşă. Poate este timpul să ne întrebăm, la modul cel mai serios, ce ştim, de fapt, despre ceea ce nu ştim?

http://www.youtube.com/watch?v=mEuABs3KxaM