Ziua Limbii Române este sărbătorită, începând cu anul 2011, la 31 august, alegerea acestei date având legătură cu momentul când, în 1989, la Chişinău, sute de mii de participanţi la “Marea Adunare Naţională” au cerut declararea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova, precum și trecerea la grafia latină.
În prezent, această zi (marcată simultan în România şi în Republica Moldova) este dedicată promovării și celebrării limbii române, a culturii și identității lingvistice românesti, un moment pentru a pune în evidență importanța educației, pentru a încuraja respectul pentru limba naţională.
Sunt organizate, cu această ocazie – Ziua Limbii Române – diverse evenimente culturale, concerte, spectacole, recitaluri de poezie, lansări de cărţi, conferinţe, prelegeri, cursuri tematice, sesiuni de “lecturi publice”, expoziţii de carte veche, din colecţiile Bibliotecii Naţionale etc., pentru a evidenția contribuția limbii române la evoluţia şi consolidarea culturii şi civilizaţiei noastre.
Limba pe care o vorbeşte un popor nu este numai “întâiul său mare poem” (Lucian Blaga), nu este numai “oglinda sufletului naţiunii care o creează” (Ion Pillat), ci şi, la nivel individual, expresia respectului de sine, a reprezentării noastre despre viaţă, a istoriei personale, a gradului de cultură, a personalităţii, a capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a lumii.
Limbajul este o creaţie perpetuă (Eugen Coseriu), dinamică şi ar trebui să ne amintim mereu că stă în puterea noastră să ţinem vie limba pe care o vorbim, să căutăm sensuri, nuanţe, contexte care să dea viaţă cuvintelor, să le “desprăfuiască”, să nu le lase să se banalizeze sau să se “macaronizeze” prin “ghiveciul” inutil de împrumuturi care nu sunt necesare, prin ignorarea regulilor sau printr-o dimensiune burlescă involuntară (aşa cum putem sezisa frecvent, în limbajul cotidian), cauza principală fiind educaţia deficitară şi ignorarea importanţei limbii naţionale.
Ziua Limbii Române – un moment de reflecţie
Ziua Limbii Române este (poate fi) un moment de reflecţie, un prilej de a conştientiza că, în realitatea complicată de astăzi, grija faţă de limba care ne conferă identitate este parte a sentimentului naţional şi că nu avem “dreptul” să devenim vulnerabili din ignoranţă, din ipocrizie, din diletantism, din indiferenţă, din neştiinţă sau iresponsabilitate şi ne-am putea aminti câteva îndemnuri remarcabile, referitoare la limba română, aparţinând unor personalităţi din epoci diferite:
Mihai Eminescu
“Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel”.
“Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare”.
“Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie şi curate”.
Tudor Arghezi
“Frumuseţea limbii nu poate fi sporită fără o muncă supravegheată şi fără aplicarea permanentă a gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei şi de simţiri noi echivalează cu a înălţa şi înnobila limba”.
Petre Țuțea
“Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om […] Prin ea poți deveni vultur sau cântăreț de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipsește este îndrăzneala”.
Constantin Noica
“Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi amintești de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca și cum s-ar ivi din tine”.
Ziua Limbii Române – Nichita Stănescu, „A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare”
“Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei”.
“A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește”.
De Ziua Limbii Române, “cel mai frumos catren”
Acelaşi Nichita Stănescu, poetul care a dat cuvintelor, prin “lupta” continuă cu înţelesurile obişnuite, prin nelimitarea gândului, o prospeţime semantică pe care nu o mai cunoscuseră niciodată, spunea, în felul său inconfundabil, că: “Cel mai frumos catren, de-aş fi în stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: “Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși”.
Ce altă pledoarie să fie mai convingătoare pentru spiritualitatea românească, imposibil de gândit în afara cuvântului, decât această sublimare a genialităţii, a respectului faţă de “matcă”, de esenţa “fiinţei” româneşti, in aceste patru substantive proprii – artisti care, în poezie, muzică, pictură, sculptură, au “gândit” în limba română.
Paradoxal, observa Constantin Noica, în “Cuvânt împreună despre rostirea românească”, străinii care se miră cum a fost cu putinţă excepţionala sculptură a lui Brâncuşi, de exemplu, ar trebui să înveţe gramatica românească, deoarece ar descoperi acolo ceva lămuritor, din alt “zăcământ al vieţii spiritului”, ar înţelege că artistul a sculptat “infinitive lungi”, idei şi esenţe, imposibil de despărţit de limba română:
“De la „a se naşte-naştere” şi până la „a se surpa-surpare”, tot ce e creştere, trecere şi petrecere, tot ce e încercare, ispitire şi împlinire se lasă descris de infinitivele lungi […] Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea […] Pe Domnişoara Pogany a tradus-o într-un infinitiv lung […] Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăcerile cerului: e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului, şi a sculptat-o […] Din tăcerea aceasta, el avea să facă un monument universal” (constantin Noica).
