„Veniţi la Tismana: linişte, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare ce ţâşnesc de pretutindeni”… G. Sfetea
Asa s-ar putea caracteriza în câteva cuvinte, preţiosul lăcaş, Tismana. O linişte răscolitoare, un aer încărcat de sfinţenie, un peisaj de basm şi un clopot bătrân care anunţă în ceasurile importante, veghea.
Nu, nu este o poveste. Este reală şi se află în judeţul Gorj. Şi, dincolo de datele istorice, fără îndoială, deosebit de importante, ceea ce contează şi rămâne în suflete este starea pe care o ai într-un asemenea loc.
Sunt ceva ani buni de când bat cărările acestei ţări, în lung şi lat. Pasul meu a călcat prin tot felul de locuri, care mai de care mai interesante şi potrivite sufletului. Însă, ca aici, la Tismana, niciunul dintre ele nu s-a lipit mai tare de mine. Poate pentru că este un loc, ascuns cumva privirii multora. Sau poate, datorită ceţii de pe coamele împădurite, care îţi însoţesc în unele dimineţi, prima privire. Ori, poate pentru simplul fapt că, în acest loc am uitat definitiv, de toate ale lumii.
Ctitorie a Cuviosului Nicodim, alături de o altă perlă a ortodoxiei româneşti Vodiţa, mănăstirea Tismana datează încă din secolul al XIV-lea, din vremea domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă şi este cel mai vechi aşezământ de acest fel, din Ţara Românească. Frumuseţea ei era deschisă încă din evul mediu, chiar şi de călătorii străini: Paul de Alep spunea despre Tismana în 1657 că “într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.” De-a lungul timpului, mănăstirea a suferit transformări, îmbunătăţiri dar şi tot felul de nenorociri. Biserica a fost sfinţită la 15 august 1378, purtând hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Este construită în stil bizantin, plan triconic, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos. Construcţia de zid a fost ridicată tot prin sprijinul Basarabilor: Radu Negru Voievod, împreună cu fii acestuia, Dan I şi Mircea cel Bătrân.
Cu toate că timpul şi-a lăsat amprenta în zidurile groase, în pictura ce împodobeşte cu măiestrie pereţii vestitului lăcaş, el nu a reuşit sa înlăture un singur lucru, cel mai important: credinţa. Mănăstire de monahii, Tismana este la ora actuală un exemplu grăitor al ortodoxiei româneşti şi un loc vizitat anual de sute de pelerini, chiar şi de peste hotare. Şi, pentru că Sfântul Nicodim a iubit tare mult ctitoria sa, a înfiinţat aici, la Tismana, prima şcoală de copişti şi caligrafi bisericeşti, din ţară.
Şi dacă ai fi crezut că, istoria mănăstirii se încheie aici, te înşeli amarnic! Toti aici, în 1406, Mircea cel Bătrân se întâlnea cu regele Sigismund de Luxembourg, pentru o alianţă împotriva turcilor. Tismana a fost loc de găzduire pentru Vlad Ţepeş, dar şi pentru Neagoe Basarab, care se retrăgea din faţa lui Mihnea cel Rău. Tudor Vladimirescu, în 1821 organiza tot aici, la Tismana, lupta pentru întronare în Legea Dreptății, din Țara Românească.
Licurici şi rugăciuni nocturne
Când intri pe poarta mănăstirii, descoperi o lume cu totul nouă. Dincolo de norii grei ai dimineţii, de atmosfera răcoroasă şi bruma aşternută peste toată fiinţa acestei lumi, la Tismana auzi glasul cel greu al clopotului. Vesteşte chemarea la rugăciune. Poate nu cu o forţă atât de mare ca altădată dar, cu o voce gravă, de înţelept care a văzut multe şi a trăit multe.
Vorbeşte lumii despre înviere, despre trezire şi deşteptare în credinţă. Şi, parcă de nicăieri, chiar în zorii zilei, în faţa porţii imense şi greoaie de lemn, îşi fac apartiţia primii nevoitori. Femei, apăsate de ani şi de griji, vin la mănăstire să se închine. Bărbaţi pe chipul cărora cu greu citeşti vreo clintire, copii ce, în inocenţa lor se adună ca la o chemare, aici. Vin să aducă daruri şi mulţumire. Vin cu toţii să se roage pentru iertare şi izbăvire. Pentru ei şi ai lor. Pentru lume şi toată suflarea cea dumnezeiască. Pentru cei osândiţi şi însetaţi întru dreptate.
Odată cu trecerea timpului, spaţiul din faţa porţii se umple încet. Pelerini veniţi din toate colţurile ţării vor îngenunchia în faţa altarului şi în faţa mormântului Sfântului Ctitor Nicodim. Acesta şi-a dorit ca, după trecerea la cele veşnice, să rămână pentru totdeauna legat de ctitoria lui. Şi-a săpat mormântul singur, cu propriile-i mâini, chiar în pridvorul bisericii.
Acum, indiferent de ceasurile zilei, o candelă îi veghează somnul şi luminează peste vremuri. Veşteşte tuturor cum ar trebui să fie flacăra credinţei. Constantă, puternică şi mereu vie. Şi parcă de aici, din pridvorul acesta, chiar de lângă piatra aceasta de marmură a Sfântului Nicodim, tăcerea a început să prindă glas. Un murmur uşor, urmat de lacrimi şi tăcere. Din nou tăcere. Până târziu în noapte.
De acolo, lumea începe să se transforme odată cu lasarea primului val de întuneric. Mii de licurici îşi fac apartiţia printre verdeţurile şi florile ce împodobesc zidurile mănăstirii, indicându-şi ca într-un felinar imens, drumul spre uşa bisericii. Măicuţele rostesc rugăciunile potrivite şi, atunci când ochii neavizaţi ai pelerinilor sunt mult prea departe de ele, deschid cărţile cele vechi şi cântă din ele, într-un grai parcă nepământean. E o limbă veche, plină de tâlcuiri. E limba în care vorbeşte credinţa adevărată. Limba în care parcă, laolaltă cu măicuţele, cântă întregul cer. Aici, la Tismana, timpul trece altfel. În tăcere. Şi singurul murmur care brăzdează noaptea, cea de multe ori presărată cu fulgere şi furtuni, singurul murmur pe care îl auzi este rugăciunea. Spusă în sfială, doar pentru cine o poate auzi.
O altă zi, alt glas de clopot şi o peşteră
Şi aşa, prin întuneric şi lumină, lumea se trezeşte iar la viaţă. Este anunţată că o zi, o altă zi a început. Clopotul cel bătrân nu uită să îşi facă mereu datoria. De câteva sute bune de ani încoace. Şi fiecare fiinţă care îi aude glasul ştie că aici, la Tismana este o altă lume, în care dacă ajungi, toate cele ale lumii se vor lepăda de la sine. Departe de necredinţă şi amărăciune. În linişte, tăcere şi sfinţenie.
Odată ce ziua şi-a căpătat drepturile, începi să descoperi pas cu pas, tot ceea ce ţi se părea pe timp de noapte, misterios şi impunător! În spatele măreţelor ziduri se află un loc plin de legende: peştera Sfântului Nicodim! Ascunsă printre pereţi de stancă dar, totusi vizibilă prin prezenţa unei cruci imense la intrare, peştera i-a fost adăpost multă vreme vrednicului Nicodim, aici petrecându-şi mare parte din vreme, în post şi rugăciune.
Accesul către peşteră este greoi şi nu este recomandat decât celor care au experienţa muntelui şi echipament de alpinism. Cu toate acestea, nenumăraţi vizitatori şi pelerini şi-ar dori să stea măcar o singură secundă în aceste locuri încărcate de sfinţenie. O altă peşteră, alt loc de rugăciune şi adăpost se afla chiar în peretele din stânga al stâncii ce împresoară poarta din faţa bisericii mănăstirii. Peştera se poate vizita de către pelerini iar accesul nu este deloc dificil.
Spaţiile de cazare, până acum ceva vreme erau amenajate în nişte căsuţe bătrâneşti, dar foarte cochete şi dichisite. Astăzi, trei vile pe mai multe etaje găzduiesc pelerinii veniţi din întreaga lume. Este un loc unde, cu greu îndrăzneşti să rosteşti vreun cuvânt, în afară de acela de slavă către divinitate. Vara, totul este îmbrăcat în flori, în verde şi, evident, în rugăciune. În nopţile târzii, poţi contempla măreţia cerului, de pe una dintre băncuţele amplasate aici.
Lumea reală, la graniţa cu fantezia
La Tismana totul pare desprins dintr-o altă lume. De la cactuşii care cresc fară nicio explicaţie logică în vârf de munte, unde temperaturile nu sunt cele de care au ei nevoie, până la tot felul de mistere relatate de zeci de persoane, de-a lungul timpului. Este un loc încărcat de spiritualitate şi tradiţionalism. Nu mai departe de poarta mănăstirii până acum ceva vreme, pelerinii puteau găsi un meştesug vechi de cand lumea: olăritul. Ani buni, un moşneag uitat parcă de timp pe pământ, îşi vindea tot în tăcere, arta: farfurii împodobite în ochi de păun, simbolul focului sau celebra spirală dacică stau cuminţi pe ceramica gorjeană.
Şi toate sunt realizate cu multă dragoste. Foloseşte pulberea de piper pentru a obţine roşul şi negrul, galbenul este scos din boabe de muştar iar albastrul, ei bine albastrul concurează de sute de ani cu cel al Voroneţului. Cu toate acestea, culoarea predominantă este roşul, acelasi roşu pe care îl regăseşti şi în picturile mănăstirii Tismana.
Tismana, măreţ cuib al Basarabilor aşteaptă, tot în tăcere, sutele de pelerini. Tot aşa cum, în tăcere s-a ridicat ctitoria Sfantului Nicodim. Pe drumul de întoarcere, începi să te desprinzi uşor de lumea de basm de aici. Cărarea croită printre brazi înţelepţi te va purta înapoi, în lumea reală, cea cu prea puţină credinţă. Cea prea puţin sfântă. Şi, dincolo de tăcerea apăsătoare pe care o iei cu tine, un singur glas te va însoţi până data viitoare, când paşii te vor purta către Tismana. Acelaşi glas, acelaşi clopot uitat de vreme…
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
